Astăzi, dincolo de mărţişor şi de primăvară, de Anul Nou al romanilor şi de începutul anului agrar, Calendarul Popular o sărbătoreşte pe Baba Dochia, zeiţă mamă de sorginte neolitică, întruchipare a timpului îmbătrânit. O legendă culeasă de Tony Brill povesteşte că "Adam şi Eva, ieşind goi din rai la 1 martie, o babă care i-a văzut le-a dăruit câte unul din cele nouă cojoace ale ei, ca să nu umble goi. Baba a trăit un veac şi se socoteşte că mai trăieşte şi azi, deşi la urzirea pământului nu era nici o babă de faţă. Numai ariciul a fost de faţă şi a ţinut ghemul la urzirea acestei lumi." Asemenea lui Moş Crăciun, zeu tată şi strămoş mitic ce patronează sărbătorile de sfârşit de an, Baba Dochia este un personaj complex aflat la loc de cinste în panteonul românesc.
În imaginarul popular, Dochia oscilează între o entitate mito-folclorică demoniacă, un fel Muma Pădurii care bântuie munţii şi îngheaţă oamenii, şi o bătrână creştină, milostivă şi protectoare, care îl roagă pe Dumnezeu să aducă timpul călduros pe pământ. "Îţ spun io, Baba nu-i ra, îi de toate bună că ne apără de vijălii şi de friguri, că altu’ cum or creşte holdele? Ia se roagă la Dumnăzău şăpte zile de-a rând să ne deie bunu’ soare, căldura de trebuinţă". (Marcel Lapteş). I se mai spune Odochia, Baba Marta, Ijdochia şi apare ba drept soţia lui Dragobete, ba mamă a lui, ba sora lui Lăzărel, ba o păstoriţă credincioasă care păzeşte oile lui Dumnezeu la munte, îmbrăcată cu douăsprezece cojoace.
Cele mai multe legende o descriu ca pe o bătrână nemiloasă, care urcă în munţi cu turma înainte de vreme şi moare îngheţată la 9 martie (ziua echinocţiului de primăvară în calendarul vechi), pentru a renaşte în următoarea zi, asemenea divinităţilor care întruchipează timpul nemăsurat care vine din veşnicie şi se pierde în veşnicie. "La noi să ştie c-o fost o soacră şi-o avut feciori şi nor
