rivatizarea spitalelor de stat trebuie sprijinită însă ca o soluţie limitată, alternativă, şi în nici un caz ca soluţie generalizată. Obiectivul privatizării în acest domeniu poate avea ca obiectiv stimularea concurenţei, creşterea nivelului serviciilor medicale, crearea de soluţii pentru obţinerea de venituri suplimentare pentru un personal medical tentat să părăsească ţara. “Spitalele trebuie să devină fundaţii sau societăţi comerciale sau orice altceva care să aibă contracte cu medicii, cu asistentele medicale şi să ştie foarte bine că acestea aşteaptă orice cetăţean. Oamenii să ştie ce prestaţii sunt gratuite, ce prestaţii sunt cu plată, cine are asistenţă gratuită, cine să-şi plătească asistenţa”.[1] Acestea sunt, în opinia preşedintelui Băsescu, liniile directoare de rezolvare a principalului centru de cost din sănătate – sistemul spitalicesc. Soluţia prezidenţială lasă să se înţeleagă ca spitalele sunt o gaură neagră, care sunt conduse de manageri incompetenţi sau corupţi, aceasta fiind cauza pentru care apar arieratele şi nemulţumirile pacienţilor. Aceasta teză este falsă şi nedreaptă atât pentru manageri cât mai ales pentru pacienţi. Dar să vedem de unde survine subită preocupare pentru spitalele din România? Spitalele din România, pe lângă sutele de mii de vieţi îmbunătăţite sau salvate anual, generează şi multiple insatisfacţii sau drame. Pentru politicieni şi guvern, cheltuielile cu spitalele, de aprox 2000 milioane de euro anual, reprezintă “o gaură neagră”, o zonă în care, indiferent cu cât ai suplimenta bugetul, nu vei obţine rezultate imediate. Dacă politicul aprobă asfaltarea unui drum judeţean cu câteva sute de milioane de de euro – toată lumea este fericită: primarii, consiliul judeţean, miniştrii implicaţi şi populaţia din zona – unde mai pui că se crează şi o vacă de muls la care se înghesuie toţi. Suplimentarea bugetului spitalelor, nu aduce nim