Cum il citim pe Sade, asadar? Relaxati, cu amuzament, gustindu-i jocul si admirindu-i truvaiurile epice. O literatura acceptabila, nu de primul raft, dar care a facut cariera pentru ca si-a atins scopul: a socat. Si, nu incape indoiala, o va face si de acum inainte. Donatien Alphonse François, marchiz de Sade, a devenit, datorita psihanalizei si altor stiinte care incearca sa cerceteze si sa explice comportamentele sexuale deviante ale oamenilor, un nume mult mai rasunator decit l-ar indreptati sa fie cunoasterea nemediata, propriu-zisa a operei sale. Acum, ca avem in talmacire autohtona si cea mai importanta lucrare a sa, Cele o suta douazeci de zile ale Sodomei sau Scoala libertinajului (editura Trei, 2005, traducere de Tristana Ir), cred ca e cazul sa ne punem, deschis, intrebarea cum il putem citi pe iconoclastul libertin propovaduitor al viciului ca necesitate a naturii?
Il citim, de cele mai multe ori, pentru a identifica in fictiunile sale un inventar behaviorist, apt sa intregeasca materia cutarui op stiintific. Pentru a putea crea clasificari de care, de regula, natura nu tine seama si pentru a bifa, astfel, voluminoase teze doctorale. Sarmanul Sade! Ce e drept, cu greu s-ar putea gasi un material mai propice unor asemenea abordari, juste pina la un punct, dar nici marginirea operei lui Sade la un set de cazuri bune doar de studiat nu mi se pare corecta.
Sa incercam, prin urmare, sa parcurgem cartea sa de capatii ca pura literatura, sa vedem ce anume rezista si ce scirtiie intr-un edificiu care s-ar fi vrut mult mai amplu decit a reusit autorul sa realizeze. In proiectul care nu a mai apucat sa fie finalizat, romanul ar fi trebuit sa fie o epopee a desfriului, surprins, cu o acribie demna de o cauza mai buna, in toate formele sale legate de sexualitate. Din cele patru parti planificate, fiecare cuprinzind ispravile celor patru prieteni depravati, d