Talibanismul unor functionari ai primariei, "specialisti" in orice si nimic, care socot ca detin monopolul bunului gust, mi se pare suspect si revoltator. Cum suspecte mi se par si intentiile evident distructive, ambalate intr-o retorica a bunelor intentii. Am auzit vorbindu-se tot mai mult in ultima vreme despre „modernizare". In prima instanta, termenul pare neproblematic si de la sine inteles. Il gasim invocat in mai toate strategiile de schimbare - politice, economice, edilitare. Este insa pe de-a intregul scutit de echivocuri? Cateva indicii privind constructia sa polisemica am gasit intr-una din lucrarile lui Matei Calinescu (Cinci fete ale modernitatii, Editura Univers, Bucuresti, 1996). Modernus este derivat din modo (recent, acum) si hodiernus (de la hodie, astazi). Sensul inaugural al „modernitatii" viza distanta (critica, reflexiva, de conceptie) pe care oamenii unui timp o iau fata de un altul, anterior, socotit epuizat. Mostenit din latina tarzie, cuvantul era folosit inca la sfarsitul secolului al V-lea de Cassiodor, pentru a deosebi noutatile timpului respectiv in raport cu realizarile Antichitatii. Sapte veacuri mai tarziu, el va fi resuscitat intr-un inteles atenuat, sugerand mai degraba continuitatea recesiva. Modernii de atunci s-ar fi urcat „pe umerii" anticilor, pentru a „vedea mai bine". De aici si ideea familiara lumii civilizate, potrivit careia „vechiul este mai venerabil". Avem, asadar, un sens agresiv si contondent al modernizarii, ca „ruptura" fata de ceva considerat vechi si depasit, dar si unul „bland", lipsit de radicalitate, prin care vechiul se doreste recuperate, restaurat si conservat. In primul caz, modernizarea este gandita in felul unei interventii abrupt-innoitoare, pe cand secundul o concepe in temeiurile date, ca reabilitare functionala si estetica a celor existente. Nu exista diriguitor in partea noastra de lume care sa nu-si