Toată lumea a auzit de teoriile care pornesc de la calendarul mayaş şi ajung la concluzia că sfârşitul lumii va fi în 2012. Pe acest lucru trebuie să se fi bazat cei care au făcut filmul „2012": tema este cunoscută, ba, mai mult, există o angoasă în rândul populaţiei cu privire la anunţata Apocalipsă, aşa că succesul peliculei este garantat. De ce poate fi nevoie într-un film despre sfârşitul lumii? Despre efecte speciale catastrofice - restul nici nu mai contează.
Calcul greşit! Restul chiar contează într-un astfel de film, pentru că, dacă povestea este mediocră, asta contaminează şi marile efecte speciale de care eşti atât de mândru. Pe scurt, îţi va ieşi o Apocalipsă mediocră, care nu va impresiona pe nimeni.
Aşa s-a întâmplat în cazul filmului regizat de Roland Emmerich. Lumea întreagă se află în momentul ei de cumpănă, dar personajele acţionează ca-n filmele de categorie B. Adică se comportă schematic, neverosimil, chiar kitsch. Cum poate să fie altfel un personaj care-l întruchipează pe preşedintele Americii şi care, în loc să se salveze alături de ceilalţi şefi de stat şi de alţi norocoşi aleşi să ducă specia mai departe, vrea să moară alături de restul populaţiei? Oare propaganda nu poate să ia o pauză nici când e vorba de sfârşitul lumii? Apoi, întâlneşti, pe parcursul filmului, tot felul de gafe. De pildă, vedem o mulţime de oameni rugându-se în Basilica San Pietro de la Vatican; la un moment dat, începe să cadă mortar de pe cupolă, iar imaginile ne arată cum se crapă celebra pictură a lui Michelangelo, cu Dumnezeu care-i dă viaţă lui Adam - dar care se află în realitate în Capela Sixtină, nu pe tavanul catedralei papale. Aşa stând lucrurile în „2012", în loc să te înfiori şi să fii pătruns de grozăvia sfârşitului lumii, mai degrabă te amuzi de cât de idioţi sunt cei care au făcut filmul. Apocalipsa merita, totuşi, o soartă cinematografică mai b
