Niciun mesaj n-ar trebui să rămână fără răspuns, ştiu. Dar de-atâtea ori se-ntâmplă să te plângi prosteşte în sinea ta că sunt mai multe decât poţi duce, şi sunt, că spaţiul pare insuficient, că prezentul nu mai există şi nici iluzia rostului. Aripile se închid de la sine peste prea puţin, şi observi, din interior, o forfotă a celor ce vin şi în aceeaşi măsură o cuviinţă a celor ce pleacă fără mângâiere, amărâţi de atâta indiferenţă ori contestare ireverenţioasă. De-a lungul anilor ţi se reproşează că nu toată lumea ar merita un răspuns, că talentul a prea puţini ar justifica atenţia. Că le-ai răspuns pe larg celor care au cutezat să ceară înainte de-a fi învăţat să citească şi să scrie corect în limba română. O rubrică cum este aceasta se implică în speranţă, în devenire, în credinţă. Cum ai aflat între timp din propria experienţă, atârnă de-un fir entuziasmele juvenile, răbdarea de-a trece cu bine fiecare ceas minat de-atâtea necazuri, ameţeala unei glorii discutabile şi greu de păstrat, módele care rareori îşi justifică vâlvele, memoria unui public care te lasă baltă, agresivitatea cu care generaţiile îşi fac loc spre neant. O rubrică precum aceasta este purtătoare de iluzie în mare măsură. Nu împarte certificate de talent, nu consacră, doar semnalează o situaţie de fapt, la un moment dat, o fază care se mişcă, fie în progres, fie în regres, fie stagnează în bine, în mai puţin bine, în sunet plin dar nu deplin, ori în sunet gol azi, dar mâine-poimâine se-ntâmplă minunea. între timp toţi trecem, ne facem această datorie, rămânerea este o problemă arzătoare la ordinea zilei a oricărui nume în lansare liberă, în cădere liberă într-o lume ce ne aparţine iluzoriu. Dar această rubrică poate fi o bancă de date, de informaţii şi amintiri, mărturisiri şi mărturii în care se pot vedea fragmente din petrecerea vieţii fiecăruia, fiecare cu natura lui specială, cu pofta lui de