O întâmplare cotidiană: un ziarist talentat renunţă să mai critice toate relele din România şi scrie un articol optimist. Un fel de floricică gingaşă rătăcită prin multitudinea de pamflete asezonate cu lămâie care apar în mass-media. Autorul a văzut o rază de speranţă, o luminiţă la capătul unui tunel dintr-un minerit milenar românesc, a simţit el că ceva începe să se schimbe în bine pe meleaguri carpatine. Mai întâi s-a mirat de descoperirea sa, apoi s-a bucurat. În sfârşit, şi-a zis, România începe să se mişte după un sfert de secol de capitalism amorţit şi ”stat de drept” clădit pe lucruri strâmbe. După ce am intrat în hora argumentelor sale, m-am bucurat şi eu. Bravos, naţiune! Autorul are dreptate. Orice demonstraţie gen Roşia Montană, Pungeşti şi altele pot fi un început la ceva, poate chiar istoric. Am spus-o şi eu, cu ceva timp în urmă. În cursul lecturii, mi-am amintit iar de fluturele care îşi ia zborul de pe coasta estică a SUA, de exemplu, iar zbaterile aripilor sale nasc uneori un uragan peste mări şi ţări. Lectura e tonică, reconfortantă, dar nu ne pierdem cu firea. Important e cum ne poziţionăm, după lectură. Trecem de partea autorului, începem să sperăm, să gândim pozitiv, să construim ceva pe baza observaţiilor lui, sau reacţionăm cu un pesimism păgubos, care poate fi tradus cu următoarele cuvinte: totul e pierdut, nu se mai poate face nimic? În aceste situaţii, sufletul omului e o balanţă, aflată într-un echilibru precar, talerul optimist şi cel optimist mişcându-se pe verticală în funcţie de puterea de convingere a celui care îţi bombardează creierul cu idei şi argumente. Tocmai mă lăfăiam într-o astfel de baie de optimism, iar luminiţa de la capătul tunelului începea să se contureze şi în mintea mea. Vă reamintesc faptul că optimismul e cald, dulce şi îmbătător, dar îţi dă şi forţa necesară să proiectezi ceva, orice, care chiar se finalizează, une