De îndată ce ieşi din ţară, te îmbolnăveşti de comparativită. Căci, deşi ai trecut graniţa, România e mai departe cu tine.
N-ai cum s-o laşi în urmă, face parte din bagajul tău mental, a devenit nedezlipibilă de pe scoarţă. Bizară situaţie, interesantă perspectivă: tu ieşi din ţară, dar ţara rămâne în tine. Astfel echipat, poţi începe să te compari cu alţii, iar apoi să plângi pe propriul umăr - o activitate păguboasă, în care se întâlnesc blazarea, fatalismul şi bănuiala că am câştigat clauza naţiunii celei mai defavorizate. Te afli la Bruges, la Florenţa sau la Heidelberg, însă mintea ta face ce face şi se întoarce la Brăila, Timişoara sau Botoşani. Aşezi autostrada europeană alături de hârtoapele naţionale, te zborşeşti lăuntric la soarta care nu te-a făcut danez sau belgian şi descoperi, în cele din urmă, că excursia pe care ai plănuit-o departe de România nu face decât să te apropie şi mai mult de locul pe care de-abia ai aşteptat să-l părăseşti.
Cum se întâmplă asta? Prin comparaţii peste comparaţii între noi şi ei. Iar aici mai trebuie spus un lucru. În general, turistul român tinde să fie concesiv cu străinătatea şi ultraexigent când vine vorba de propria ţară. Afară aproape totul e perfect, la fel cum între hotare aproape totul miroase urât. Lucrurile neplăcute din alte locuri sunt simple scăpări, minusurile de la noi din bătătură sunt semn de maladie naţională şi ocazie de tensiune mărită. Există, în plus, un soi de masochism ierarhic, o voluptate a subsolului care ne cutreieră fiinţa. Ne simţim bine la retrogradare, ştim că acolo ne e locul. Dacă nu vine nimeni să ne mângâie pe cap, o facem singuri şi murmurăm refrenele cunoscute despre vicisitudinile istoriei, masa bogaţilor, Yalta, Malta, una-alta. Ne consolăm cu ideea că statutul nostru periferic ne asigură confortul de-a nu fi invidiaţi de nimeni.
Smulgerea din acea