România are una dintre cele mai îmbătrânite populaţii din Europa. Datele arată că în prima jumătate a acestui an s-au născut cu 4.000 de copii mai puţin decât în aceeaşi perioadă a anului trecut. Iar ceea ce o să vină ne va face şi mai mult să plângem.

Tot datele statistice arată că unul din 5 cupluri are probleme de fertilitate. Mai pe româneşte, avem probleme atât de mari că nici copiii nu putem să-i mai facem pe cale naturală. Opţiunile nu sunt foarte multe, mai exact doar două, pentru că cea de-a treia, aceea de a nu avea deloc copii, nici nu este luată în calcul.

Să vorbim despre opţiuni. Prima, logică, ar fi încercarea de a avea un copil chiar şi pe cale „artificială”. Adică inseminare artificială sau fertilizare in vitro. Şi aici începem să plângem cu adevărat. Inseminarea, care nu este o procedură foarte complicată, şi nici costisitoare (undeva la 1.000 de lei, într-un cabinet privat) nu prea este „promovată” de medici. Să fie oare costurile reduse de vină? Ajungem la fertilizarea in vitro, unde se zice că sunt şanse mai mari de reuşită. Doar se zice! Realitatea unor cupluri care au făcut 4 sau 5 fertilizări in vitro, a câte 5.000 de euro bucata, fără să obţină o sarcină, bate toate asigurările medicilor. Revenind la bani, costurile sunt aceleaşi, indiferent dacă vorbim de un cabinet privat sau un spital de stat. Diferenţa stă în chitanţa eliberată la privat. Iar dacă aveţi vreo speranţă privind ajutorul din partea statului, luaţi-vă gândul! Ministerul Sănătăţii nu a alocat nici un ban pentru susţinerea programului de fertilizare in vitro.

Să mergem la a doua variantă: adopţia. Poate nu este atât de costisitoare însă, în prezent, este atât de anevoioasă şi birocratică, încât trebuie să te rogi la Dumnezeu pentru o minune. Nu contează că acel copil a fost abandonat în maternitate, a fost aruncat de pe un pod sau la ghenă imediat după naşter