Cu siguranţă, arta este cel mai complet (şi mereu perfectibil) limbaj în lumea celor care mai şi cuvântă. Am fost de-o vreme tentată să cred că numai medicii îşi caută împăcarea cu viaţa (că, de boală, suferinţă, moarte, nepăsare, ruină biologică şi… restaurare sunt sătui!) în artă (în arte ca tot atâtea forme ale frumosului: muzică, pictură, sculptură, fotografie etc.). Ile Ştefi (Ileana Ştefănescu) a absolvit Institutul Politehnic Bucureşti – Facultatea Ştiinţa şi Ingineria Materialelor Metalice (1993). Dar de când „ingineria“ cu metale a făcut ca acestea să devină un morman de fiare vechi, inginera noastră s-a îndreptat spre Universitatea Naţională de Arte Bucureşti, secţia Pictură (2004–2008) şi, chiar din anul I de studii participă cu lucrări la Bienala „Gh. Petraşcu“, Publicitate de la Târgovişte (menţiunea I) şi, respectiv, la Târgul de carte „Gaudeamus“ din Bucureşti, rămânând până în prezent nelipsită de la saloane şi expoziţii de grup. Lucrările sale – un fel de reciclare (sublimă) a materialelor: pânză ca suport pentru ace, corzi (de ghitară care-a uitat de cânt), sârmuliţe, imaginând portative, ploaie, piramide, drum, pânză de păianjen; hârtie (din foste ziare), piese desprinse din cine mai ştie ce foste angrenaje: roţi, balanţe fără ac, arcuri; şi, mai cu seamă, mici „insule“ de tapiserie în care predominantă apare forma cercului: aureolă? lună plină? faţă de om? coapsă fină de… „alăută florentină“? cap în care-şi are sălaş raţiunea? golul plin (de sensuri care ne scapă mereu printre degetele gândirii), absenţă? întregul? Arta Ilei Ştefi este purtătoare de întrebări pe care nici măcar nu le mai pune, când răspunsuri nu-s. Titlurile sub care-şi plasează grupajul de creaţii cu care ne incită la găsirea de semnificaţii lucrurilor simple sunt ele însele pline de înţelesuri: „Dialog – eu, materie reciclată şi formă“, „Falsa pudoare“, „Ce-ţi