Dacă menţinerea noastră la uşa Spaţiului Schengen este una politică, atunci răspunderea revine, evident, factorului politic din România. Nu altcuiva. În definitiv, aderarea noastră la Uniunea Europeană nu a fost tot o decizie politică?
Ca român, nu are cum să nu te doară faptul că ţării tale i se refuză aderarea în Spaţiul Schengen de către statele pivot ale Uniunii Europene, Franţa şi Germania. Măcar că îţi aduci aminte de câte ori vameşul de la poarta Occidentului s-a uitat lung în paşaportul tău, cercetându-te cu luare-aminte. Rămânerea noastră în afară, ratarea obiectivului pe care singuri ni l-am asumat însemnă menţinerea la statutul de cetăţeni de categoria a doua ai Uniunii Europene.
Până când? Ne-o spun chiar autorii scrisorii, miniştrii de interne francez şi german, care cer ca aderarea noastră la comunitatea transfontalieră să fie discutată atunci când vom înregistra „progrese ireversibile” în lupta împotriva corupţiei şi crimei organizate. Iar ,aşa cum merg lucrurile în România, asta înseamnă cam până pe la Sfântu-Aşteaptă.
Preşedintele Băsescu şi Ministerul Afacerilor Externe condamnă poziţia franco-germană, afirmând că aceasta una politică, în timp ce aderarea la Spaţiul Schengen ar însemna îndeplinirea unor criterii strict tehnice. Argumentul poate că ar ţine, dar nu venit din gura noastră.
Să fim serioşi! Oare cât de tehnică a fost aderarea noastră la Uniunea Europeană? Cât de pregătiţi eram noi, cu adevărat, la momentul ianuarie 2007 sau, mai devreme, la finalizarea negocierilor, la finele lui 2004? Tehnic vorbind, stăteam prost. Dar decizia politică a partenerilor noştri a făcut ca astăzi să fim înăuntru, nu să zgâriem neputincioşi la uşa Uniunii, precum fraţii noştri de dincolo de Prut. Uitaţi-vă în urma noastră: croaţii, mult mai bine pregătiţi tehnic decât noi, sunt şi azi afară.
Din raţiuni politice, patrtner
