Oricum, din sfera ontologica, existentiala, in cea lingvistica; din realitatea afectului in spatiul fatalmente conventional al cuvintului. Pe traiectoria aceasta se produce miracolul. Intre timpul trairii si timpul marturisirii, restul fiind - cine nu stie? - un artizanat exasperant... O sa va rog, cu reiterative plecaciuni si cenusa aferenta presarata pe teasta, cu smerenie si gata de cea mai aspra procitanie, dupa intreg protocolul penitentei si expierii, sa-mi iertati gafa din tableta publicata saptamina trecuta, homerica si absolut inconceptibila la cine a tot devorat in tineretile lui, dar si azi ("Tot mai citesc maiastra-ti carte..."! - acum si cu referire la suprarealism), din Gellu Naum. Habar nu am cum s-a putut transforma, sub pacatoasa-mi tastatura, Partea cealalta in "De partea cealalta a lucrurilor", ce legi oculte au impins prepozitia, articolul posesiv si substantivul in prim-plan, ofilind un orgoliu de filolog si terfelind bunatate de amor propriu, robust si lesne inflamabil - de purtat cu precautie prin agora... Poate ca o dorinta inconstienta sau instinctiva, mai exact, de a talmaci sunetul enigmatic si usor (daca are un asemenea atribut aplicabilitate aici!) terific al originalului. Partea cealaltae, in sine, ca un suris sinistru, pare a promite ceva lugubru sub dictiunea neutra, aproape contabila, e masca hieratica a unei indicibile amenintari. Caracterul sau eliptic - el, probabil - mi-a insinuat parafraza. Caci golul reclama imperios un continut, e o invocatie sau chiar un ordin irezistibil. Vrednic de blam si deriziune, meprizabil cit cuprinde, imi place sa cred, prin urmare, ca barem parintele psihanalizei m-ar fi primit sa-i bocesc pe rever... * In definitiv, de ce nu? De ce nu am publica interviuri (convorbiri, polemici etc.) in forma lor originara? Intruziunea ulterioara a stilizatorului (redactorului, cenzurii sau ce-o mai fi) malformeaza