Stimate domnule Lucian Raicu,
Deschid Reasece-ul şi citesc: “Criza cuvintelor nu trebuie în nici un caz să legitimeze inerţia spiritului nostru în raport cu ele, incapacitatea au lenea de-a le trezi din somnul banalităţii s.n.). Şi mai departe: ...tensiunea zmulgerii cuvintelor din anonimatul conversaţiei diurne... (s.n.)” Şi încă: “vorbim şi scriem prea mult...” Şi iar, fericit, fericit de exactitatea flăcării subţiri ce dansează ca deasupra comorilor: “Poezia, oricum, ar trebui să exprime starea de urgenţă (s.n.), starea de necesitate (s.n.) a limbajului.” Apoi, ca o lespede fină: Grosolănia e totdeauna preferabilă moftului. Şi-acum îmi reamintesc, îmi reamintesc. E vorba de “spălarea cuvintelor”. De tentativa, nereuşită, de prin 1970, de-a “scrie” o ultimă, finală poezie în care să folosesc toate cuvintele, puse unul lîngă altul, fără articulaţii gramaticale, un fel de testament. Găsim titlul. Rugăciune. Dar atît. Pare extrem de simplu să iei cuvinte şi să le aşezi cam aşa: dulap crin înger fluture etc... Numai că eu doream prin această enumerare monotonă, interminabilă, să le “trezesc”, să le dau o nouă “strălucire!”, totul să apară o rouă ubicuă, nemaipomenit de rotundă şi fragedă pe brusturii vechilor prejudecăţi verbale. O rugă sfîşietoare a cuvintelor către Cuvînt! Vroisem să folosesc cuvintele “mele”, numai cele ale mele. N-am putut, nici nu am început măcar, oprindu-mă desigur, dinainte, “incapacitatea” de-a o face. Visam, trîntit în şezlong, după amiaza, cu ochii în lumina zidului de cărămidă de la cîţiva metri de mine, ca la o femeie la poezia mea finală!
*
Şi iar îmi amintesc. Întotdeauna începeam o poezie, mecanismul îmi era declanşat ca prain farmec de un cuvînt, un cuvînt ce pînă atunci, deşi-l repetasem, vorbind, de mii de ori, sau îl citisem, nu avea nimic neobişnuit. Şi deodată, n-am înţ
