Percepţia românilor în legătură cu acest metal preţios s-a schimbat după anul 2000. Aurul a început să fie privit din ce în ce mai mult ca o plasă de siguranţă pentru viitor, dar numărul celor care investesc în acest metal rămâne redus.

Înainte de 1989, în afara unui apartament şi a unei maşini Dacia, aurul era singurul bun în care românii îşi puteau investi banii pe termen lung. Dar era mai mult un obiect de etalare a bunăstării. Vorbim de vremuri în care veniturile erau suficiente pentru oricine, dar nu era nimic de cumpărat.

Atunci, investiţia era una rudimentară pentru că, pe de o parte, nu aveai voie să cumperi prea mult, iar, pe de altă parte, aurul nu prea se găsea. Cele mai restrictive condiţii de deţinere a aurului au fost introduse după anii '60, când a început şi goana Securităţii după acei „ilegalişti" care cutezau să strângă prea multe grame în cutia cu bijuterii. Cine era găsit cu aur într-o cantitate mare risca puşcăria, iar metalul preţios, sub formă de monede sau bijuteri, era topit la Banca Naţională.

Citeşte şi:

Aurul, cel mai bun prieten al miliardarilor

Românii, în goana după lingouri

Mugur Isărescu: "Vreau să vând cocoșeii de la BNR ca să cumpăr lingouri"

Până la urmă, Nicolae Ceauşescu a permis deţinerea şi folosirea de aur dentar. Dacă prea mult metal preţios pe degete era interzis, măcar să avem un zâmbet colorat şi sclipitor.

Odată cu 1990, aceste restricţii au fost ridicate iar micile libertăţi îngrădite până atunci au fost şi ele recâştigate. Se putea cumpăra aur, în orice cantitate, se mergea la turci, a apărut prima piaţă a aurului - bişniţă, cum i se spunea atunci.

Percepţia românilor asupra aurului s-a schimbat după anii 2000, mai ales a celor care îşi puteau permite să cumpere mai mult decât o verighetă şi un inel.

„Puţini investesc în aur în mod