Acest text e scris ca şi cum n-am şti toate lucrurile pe care le ştim. Schimbînd, deci unghiul de percepţie şi orientarea pro domo a discursului. Memoria e o funcţie a prezentului, nu a trecutului, pe care-l rescrie în funcţie de imperativele zilei. Într-o carte apărută recent, la Editura Polirom – o antologie coordonată de doi scriitori, Dan Lungu şi Lucian Dan Teodorovici, intitulată Str. Revoluţiei nr. 89 –, o serie de personalităţi culturale recunoscute reconstituie felul în care au trăit, fiecare, momentul Revoluţiei române din decembrie 1989. O parte, în străinătate, alţii, în ţară – invariabil, distanţa, cea de acum mai mult decît cea de atunci, determină tonul evocării, de la cel păstrînd, cu umor, urmele entuziasmului de atunci, la coregraful Gigi Căciuleanu, pînă la regretul mărturisit al optimismului de altădată, la scriitorul Liviu Antonesei, trecînd prin furia constatării „1989-2009. Degeaba!“ a altui scriitor, Radu Aldulescu (amendîndu-şi, astfel, propria poveste din extraordinarul roman Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare). Articole de ziar şi revistă, cărţi, filme de ficţiune (căci documentare româneşti despre Revoluţie nu prea există, cum nu prea sînt nici piese de teatru) – toate împărtăşesc o versiune a momentului istoric de atunci golită de speranţă, centrată pe derizoriu şi absurd, pe ideea sacrificiilor umane inutile, aberante. Nostalgia, încrederea „naivă“ în autenticitatea propriilor trăiri de atunci nu sînt, la 20 de ani de la Revoluţie, de bonton pentru intelectualitatea românească. Dacă plecăm de la ideea că intelectualii sînt purtătorii discursului evenimenţial, s-ar putea spune că cei care-au făcut şi desfăcut mitul Revoluţiei române au fost intelectualii – iar asta explică şi sincopele în „reprezentarea“ momentului 1989. Faptul că singurii adepţi actuali ai „teoriei revoluţionare“ sînt membrii eşalonului doi al Part