Astăzi, atunci când televiziunea face să se nască o limbă română violentă şi guturală, este dificil de imaginat că “ Junimea “ , ca societate şi ca spirit, a putut exista cu adevărat. Secolul şi jumătate care ne desparte de cercul ieşean a adus cu sine nu doar o schimbare a felului în care ne vorbim propria limbă, ci şi trecerea către un prag al vulgarităţii care pare fără precedent în modernitatea noastră.

De aici, aşa cum notează Ioana Pârvulescu în rândurile de deschidere la această nouă ediţie din “ Amintiri din Junimea”, necesitatea acestei terapii prin memorie şi lumină care este recitirea textelor memorialistice ale lui Iacob Negruzzi. Prin intermediul lor este ca şi cum am primi privilegiul de a privi, timp de câteva ore sau de câteva zile, prin gaura cheii, spre acel spaţiu în care se naşte primul nostru canon. Dacă suntem atenţi, o dată cu acest cronicar cald şi melancolic care este Negruzzi, putem auzi şi conversaţiile în care străluceşte voltairianul Pogor şi ne putem minuna în faţa acelui râs fără de pereche al lui Creangă. În fine, avem acces la acea istorie care nu se scrie niciodată cu litere mari, dar din care se hrăneşte identitatea noastră, atâta cât a supravieţuit trecerii comuniste.[1]

“ Junimea”, şi aici Iacob Negruzzi avea dreptate să-i marcheze unicitatea, este unul dintre acele momente aurorale ce face existenţa unui popor să fie inzestrată cu sens. Oamenii de la “ Junimea” nu sunt, cu excepţia lu Eminescu, genialoizi romantici, ci fiinţe care îşi domină cultura printr-un meşteşug rar al echilibrului. Uniţi de valori, ei nu încetează să ramână un mănunchi de individualităţi care nu se confundă între ele.

Ritualul junimist se construieşte din contribuţia fiecăruia dintre cei care participă la această solidaritate ludică. Actul de a ţine o conferinţă, de a citi un text în faţa colegilor de comunitate, actul de a