Fuziunea celor doua partide din zona de influenta a presedintelui Basescu nu ar fi trebuit sa surprinda pe nimeni. Daca ne aducem aminte bine, unul din liderii disidentei liberale, Valeriu Stoica, promovase ideea unirii celor doua partide componente ale Aliantei D.A. inca din vara lui 2004. Printre motivele de nemultumire care, mai tarziu, aveau sa duca la plecarea din PNL a grupului ce avea sa formeze PLD s-a aflat, intre altele, tocmai refuzul lui Tariceanu de a realiza fuziunea cu PD in primavara lui 2006.
Din acest punct de vedere, discutiile despre aliante contra naturii, nasteri cu forcepsul etc. imi par pur si simplu carcotase. Faptul ca intre cele doua partide ar exista incompatibilitati doctrinare e superfluu – nici PLD nu s-a desprins din PNL din motive doctrinare, nici PD nu a aderat la Partidul Popular European Crestin-Democrat din motive doctrinare. Partidul aparut prin recenta fuziune este unul strict pragmatic, el avand drept obiectiv obtinerea unei majoritati solide in viitorul parlament, care sa-i permita sa guverneze singur. Intrebarea deschisa se refera mai degraba la momentul ales pentru oficializarea unificarii si la eficienta deciziei din punctul de vedere al obiectivului.
Discutia despre modul de calcul al sumei, in aritmetica electorala, e lunga. Atunci cand s-a creat Alianta D.A., sondajele care au precedat (si, in buna parte, au provocat) actul respectiv indicau ca noua alianta ar obtine un scor superior sumei aritmetice a celor doua partide. Tot sondajele au aratat, imediat dupa formarea respectivei aliante, ca ea nu intrunea mai mult decat zestrea cumulata a celor doua componente. E drept, e vorba doar de sondaje, facute de "baieti" mai mult sau mai putin academici. Cert e un lucru, ca o intrebare referitoare la o realitate ipotetica ("ce ati fi daca...") obtine un cu totul alt raspuns decat una referitoare la o situatie practic
