Sigur că în comparaţie cu tranzacţia pe care a făcut-o Dinu Patriciu cu kazahii, vânzarea Petromului poate să reprezinte un eşec. Suma a fost incomparabil mai mică – la o valoare incomparabil mai mare – în condiţii contractuale cel puţin greu de înţeles. Dar faptul e fapt, şi dacă mulţi viteji se arată acum, nu ştiu cum ar răspunde la întrebarea unde erau când preluarea de către austrieci a fost aplaudată public.

Nu e vorba numai de Petrom. În aceeaşi categorie se înscrie şi BCR-ul. Şi aici, nenumăraţi specialişti constată cu uimire că profitul, după numai un an, e mai mare decât valoarea cu care cea mai mare bancă a fost vândută. Şi, ca în bancul cu baba care-şi vinde vaca slabănoagă, dar pe care un samsar o învaţă cum să-i ridice preţul, românii se întreabă acum de ce statul n-a păstrat aceste două vaci grase pentru a le mulge el.

Povestea, atât a Petromului, cât şi a BCR-ului, a început o dată cu declanşarea privatizării intensive în precedentul mandat al Convenţiei Democrate, din care făceau parte majoritatea guvernanţilor de azi. Atunci a fost repetat cu insistenţă refrenul că cele două companii de stat trebuie privatizate pentru că aşa ne cer FMI-ul, Banca Mondială şi chiar Uniunea Europeană. „Vindeţi-le repede şi oricui!” - pare să fie cuvântul de ordine pe care responsabilii noştri factori de decizie se dădeau peste cap să-l pună în aplicare. Nimeni nu s-a întrebat atunci ce interes ar fi avut respectivele entităţi în aceste operaţi-uni. S-ar fi văzut că nu aveau nici unul. Mesajul lor a fost tradus eronat cu intenţie: ei ne spuneau, ceea ce ştiam şi noi, că subordonarea acestor companii statului este un prilej de corupţie şi proastă administrare. Că statul le poate folosi pentru a-şi perpetua politicile păguboase şi că numai punerea lor pe bazele sănătoase ale economiei de piaţă poate ajuta întregul sistem să funcţioneze corespunzător. Ei nu spun