Era bolnavă de inimă, putea să moară oricând: acasă, pe stradă, la piaţă, în faţa televizorului, la vreun breaking news închipuit. Femeia aceasta de 61 de ani a ales însă să moară în frig, noaptea, înghesuită ca o sardină între alte mii de oameni cu acelaşi obicei ca şi al ei. Acela de a se îngrămădi, de cu noaptea, pentru a prinde loc în faţă, precum la cozile comuniste de la lapte, gaz sau carne, la pupat un geam de raclă.
Este această mică tragedie de la Iaşi, din ziua Sfintei Parascheva, o jertfă pe altarul credinţei sau urmarea unui obicei înapoiat, care poate fi pus doar pe seama disperării personale şi a unor superstiţii mai degrabă primitive, întreţinute adesea chiar de preoţime?
Din acest punct de vedere, al oamenilor care mor la procesiuni religioase, România stă, slavă Domnului, bine. În Orientul Mijlociu sau prin cotloanele Asiei se moare mai temeinic în numele credinţei, chiar dacă nu este de rit ortodox. Măcar la noi se moare accidental, de inimă, nu călcat în picioare.
Îmi este extrem de greu să înţeleg gradul de disperare sau poziţia aparent fără ieşire în care viaţa poate că îi împinge pe unii, care să te facă să îţi materializezi credinţa în Dumnezeu prin astfel de obiceiuri şi gesturi. Ce legătură există între acel ceva exclusiv spiritual pe care fiecare credincios îl are înlăuntrul său, atunci când simte că are o relaţie cu Dumnezeu, şi exhibiţionismul pe care îl vedem an de an, la toate îngrămădelile bisericeşti?
Nu găsesc absolut nimic spiritual în a pupa un geam pe care mii de alţi oameni îl pupă, sub care se află nişte rămăşiţe sfinte. Aşa cum nu e nimic spiritual în a-ţi freca hainele sau diversele părţi ale corpului de racla respectivă, în speranţa binecuvântării divine sau a vindecării miraculoase.
Cea mai grăitoare dovadă că aceste îmbulzeli publice, care au loc doar la ocazii, nu au legătură cu credinţa
