Daca s-ar face o ierarhie a celor mai cunoscute si mai frecventate lacasuri sfinte din Bucuresti, cu siguranta Manastirea Antim s-ar situa intre primele trei.

Nu ma refer la ziua de azi, cand au supravietuit putine asemenea constructii, ci la un trecut care de-abia a depasit suta de ani - in definitiv, o varsta umana. De unde vine atractia aceasta? De la destinul ctitorului ei? Observand in treacat ca monumentele care au adus fala si i-au conturat o personalitate orasului nostru au fost inaltate de straini sau din porunca straina, ca Turnul Coltei, Baratia, Biserica Greceasca, sa spunem ca Manastirea Antim face parte, si ea, din aceeasi categorie. Ctitorul ei, mitropolitul Antim, era armean. A construit-o pe locul unei mai vechi biserici de lemn ridicata de un Staicu Merisanu. Locul ales, desi nu prea sanatos din pricina vecinatatii unor balti si a Garlitei, respecta insa traditia, in sensul ca manastirea era inconjurata de dealuri care ar fi trebuit sa o protejeze de crivat.

Dupa moartea tragica a lui Antim, survenita, cum se stie, prin inecare, pare ca sufletul acestuia s-a cuibarit protector in manastire. Saracita, a fost salvata devenind metoc al Episcopiei Argesului; lovita crunt de cutremure ori de alte stihii, a fost repede reparata, cum s-a petrecut cu cutremurul din 1838, cand, intre anii 1857 si 1869, arhitectonul Schlatter a imbogatit-o cu elemente neogotice de mare frumusete, iar Gheorghe Tattarescu a repictat pe de-a-ntregul biserica. De retinut ca nici valul demolarilor din epoca de aur nu a afectat-o, desi i-a culcat la pamant imprejurimile.

Personal sunt cuprins de o senzatie de bucurie necunoscuta ori de cate ori ma aflu in apropierea ei, iar neobisnuita rozeta neogotica are ceva fascinant, imposibil de redat prin cuvinte. Daca s-ar face o ierarhie a celor mai cunoscute si mai frecventate lacasuri sfinte din Bucuresti, cu