Afirmam, in incheierea primei parti a acestei corespondente, ca expozitia Drumuri silnice (Erzwungene Wege), inaugurata de curand la Berlin si ilustrand dimensiunile dramatice pe care expulzarile in masa le-au atins in Europa secolului XX, precum si proiectul insusi al unui Centru european impotriva expulzarilor (Zentrum gegen Vertreibungen), au starnit reactii paradoxale din partea unor vecini ai Germaniei si chiar in anumite cercuri politice din tara.

Intr-adevar, inca de la lansarea de catre Liga Expulzatilor (Bund der Vertriebenen) a ideii unui asemenea centru, ca si pe tot parcursul realizarii acestui prim pas - expozitia inchinata memoriei a zeci de milioane de victime nevinovate de pe intreg continentul - s-au facut auzite glasuri care sustineau ca intreaga initiativa n-ar face altceva decat sa incerce o revizuire a istoriei, prezentandu-i ca victime tocmai pe germani, pe principalii vinovati pentru ororile celui de-al doilea razboi mondial, si ca plasarea in context european si la scara intregului veac a problematicii epurarilor etnice ar fi un subterfugiu straveziu, menit sa abata atentia de la aceasta pretinsa mistificare. Se contesta astfel dreptul moral de a evoca - la mai bine de sase decenii dupa prabusirea nazismului - suferintele cumplite prin care chiar si apartinatorii propriei natiuni au platit faradelegile acestuia, acreditandu-se implicit teza unei vine colective (reprosata altminteri, pe buna dreptate, doctrinei hitleriste) si o impartire a victimelor in doua clase distincte, unele vrednice de a fi deplanse, iar altele nu. (In treacat fie zis, aceleasi argumente se vehiculeaza si atunci cand e vorba de a pune la indoiala temeiurile oricaror referiri la victimele civile ale bombardamentelor anglo-americane din ultima faza a razboiului.)

Nu intamplator, protestele vin mai ales din Cehia si Polonia, tari pe al caror actual teritoriu tra