M-am gîndit mult dacă să încep textul ăsta cu o întîmplare pe care cei mai mulţi dintre dumneavoastră o vor găsi dezgustătoare. Pînă la urmă, m-am hotărît s-o evoc pentru că din întîmplarea asta s-a născut şi subiectul de acum.

Dimineaţa, la metrou, cumpăr o cartelă de la doamna care stă după ghişeul de sticlă. Doamna era evident gripată. Fornăită, cu expresia tristă şi plînsă pe care ţi-o dă gripa. Geamul rece prin care o vedeam şi luminile tăioase ale neoanelor o făceau să arate cu atît mai bolnavă, cu atît mai prelinsă; ochii înfundaţi în orbite şi culorile primare din care era alcătuită o făceau să arate ca un personaj din tablourile lui Goya. Nu ştiu cum, gîndul m-a dus la Autoportret cu doctorul Arrieta, unde pictorul sleit de boală e sprijinit de doctorul care îi întinde un pahar cu ceva. Sub pictură stă scris: „Goya, cu recunoştinţă pentru prietenul său Arrieta: pentru compasiunea şi grija cu care i-a salvat viaţa în timpul gravei şi periculoasei boli de care a suferit spre finele anului 1819, la vîrsta de şaptezeci şi trei de ani.“

DE ACELASI AUTOR Semne de carte uitate Tîrg de toamnă tîrzie Cum, dom’le, pe banii mei? Specialişti şi renascentişti În sfîrşit, nu asta voiam să vă spun. Am luat cartela din mîna doamnei şi degetul mi s-a oprit pe ceva molcuţ şi albicios, care părea a fi un muc. Un fluid organic al altcuiva se afla între degetul meu şi cartela de metrou, iar pe mine m-a apucat rîsul. Ce să fac? Să arunc cartela şi să fug acasă să mă spăl pe mîini, să vărs jumate din sticluţa cu gel antigermeni, care zace prin genţile mele, în palme, să-mi tai degetul? Nimic din toate astea. Am validat cartela – aşa cum era – în aparat şi am mers mai departe. Sper să nu se defecteze aparatul din cauza mea şi sper la fel de fierbinte să nu fi contribuit la îmbolnăvirea altor călători. Să nu mă certaţi. Dacă aruncam cartela, tot de la doamna infe