Moartea a învins de multe ori viaţa la Odessa. O moarte violentă, amară, imprevizibilă, rece, neînduplecată – dacă aceste alegorice apelative nu sînt cumva ale oricărei morţi în sine. Fie că a fost vorba despre epidemia de ciumă (1812-1813) din vremea contelui Mihail Voronţov, de pogromul de la începutul secolului al XIX-lea (1905) sau de exterminarea evreimii din oraş (1941-1942), comunitatea locală a experimentat în decurs de un secol şi jumătate aforistica alternanţă a unor morbide „furtuni“ cu farmecul vieţii oferit de personaje remarcabile. Cartea profesorului american Charles King, despre Odessa, este o epopee istorică modernă, o fabuloasă călătorie în trecutul citadelei cosmopolite. Nu e o monografie în sens strict academic, nici o sinteză panegirică, ci un volum de popularizare, atent scris şi, în general, virtuos documentat. Oraşul, care a fost, începînd cu fondarea sa (1794), pe rînd sub patru stăpîniri (rusă, sovietică, românească şi ucraineană), a dezvoltat în timp ciudata „tentaţie de a cădea în prăpastia autodistrugerii“ (trad. A.M.). King are talent şi inspiraţie de prozator întrucît cartea sa dovedeşte puterea de a reconstrui o istorie socială, urbană, din poveşti personale seducătoare sau tulburătoare, însă mereu captivante. Tînărul oraş, „chiar şi după standarde americane“, a devenit un centru comercial prosper în secolul al XIX-lea, „cel mai aglomerat şi mai vibrant port din Imperiul rus“. Această înflorire dinamică a generat apariţia unei stări comunitare energice, în care viaţa culturală, religioasă, economică s-a împletit cu o dezvoltare urbanistică, cum a fost, de exemplu, în vremea lui Richelieu, cînd oraşul a căpătat eleganţa unui port oriental cu influenţe occidentale. Spectacolul vieţii urbane a avut şi efecte amare (crime sinistre, tîlhării homicide, afaceri abstruse) în pestriţele cartiere, precum Moldavanka (numele provine, se par