Din "deliciile" pe care le numără aventura zilnică prin Bucureşti, de acasă spre locul de muncă, face parte unul de care nu te poţi lipsi decât dacă vrei să te dai badea Cârţan şi s-ajungi per pedes la serviciu: şoferul RATB.
Tocmai d-aia se crede centrul Universului sau, vorba cuiva, miezu' la dodoaşcă. Ca să nu creadă că-s singuri pe lume - deşi unii dintre ei parcă ar fi crescut în codru - semnalăm câteva reguli de bun-simţ pe care ei se fac că nu le cunosc.
De câţiva ani, în capitală au fost aduse autobuze Mercedes, dotate cu aer condiţionat şi rampă la mijloc, pentru cărucioare de bebeluş sau scaunele cu rotile ale persoanelor cu deficienţe fizice. Nu o dată, pe căldurile toride din ultimii ani, mi-a fost dat să văd cum călătorii fierţi abia mai respirau, în timp ce din cabina şoferului venea o răcoare de care ar fi trebuit să beneficieze şi bieţii pasageri.
Că-s vatmani ori şoferi pe autobuze sau troleibuze, unii nu deschid uşa din faţă nici dacă văd în înghesuială mămici cu copii în braţe, bătrâni sau tineri cu handicap. Caz concret: 2 martie a.c., ora 19:30, capătul de la Ghencea al autobuzului 302. Zeci de oameni aşteaptă ca şoferul care vorbeşte la mobil, ferecat în cabina lui, să le deschidă uşile. Unii bat în geam, alţii îl roagă. Se face că n-aude, nu vede, ba chiar întoarce spatele ostentativ. Un domn îl pozează cu telefonul. Şoferul rânjeşte sfidător.
Îi bat în uşă până iese nervos şi zice: "Nu vă dau drumu', bă, e maşina mea, vă urcaţi când vreau io!". Îi arăt un bătrânel cu un nou-născut în braţe, care părea bolnăvior. "Şi ce dacă?" "Mitocanule, cine te crezi?", îi strigă oamenii în urmă. "N-aveţi ce să-mi faceţi", hohoteşte în timp ce completează foaia de parcurs, într-o gheretă.
Mă duc după el. Mă întâmpină ostil o doamnă care aflu că-i e şefă.
Îi spun cum s-a purtat subal
