O după-amiază de primăvară bine pârguită. Aromele diafane ale florilor de tei şi ale liliacului răzbat prin fereastra deschisă până în încăperea decorată în culori calde. Pe măsuţa rotundă de lângă pian se odihnesc un ceainic şi două ceşcuţe delicate de porţelan, din care ies aburi şovăitori de esenţe tari...
Ceaiul a fost dintotdeauna un simbol al rafinamentului şi al eleganţei, fiind preferat încă de la început de clasele sociale înalte. S-a creat chiar o întreagă etichetă a ceaiului, a modului în care acesta era preparat, servit şi în cele din urmă savurat. Celebrul ceai englezesc de după-amiază simboliza apartenenţa la un anumit statut social, în care nici un gest nu era lăsat la voia întâmplării.
Povestea spune că pe la mijlocul secolului al XIX-lea, Ducesa de Bedford obişnuia să servească o ceaşcă de ceai tare, după-amiaza, cu ceva vreme înainte de ora cinei. Motivul se pare că era slăbiciunea pe care o simţea dintr-o dată, prilej de a asocia ceaiul şi cu câteva prăjiturele uscate sau pâine cu unt. Iar de aici şi până la a se crea o modă nu a mai fost decât un pas. Doamnele din înalta societate îşi etalau ţinutele şi bunele maniere, mergând în vizite unele la altele şi sorbind cu eleganţă ceaiul indian sau chinezesc, transportat în pântecele corăbiilor de peste mări şi ţări. Marile hoteluri din Marea Britanie au deschis săli de ceai, unde lumea bună împărtăşea noutăţile vremii, fiind un efervescent schimb de idei.
În Rusia, ceaiul se bea în fiecare moment al zilei, un mijloc potrivit de a încălzi atmosfera. De această dată se foloseşte un samovar, măiestrit lucrat din metal sau bronz. Se aprind cărbunii, astfel încât apa din samovar să înceapă să fiarbă. Un ceainic în care se află frunzele uscate ale ceaiului se umple cu apă din samovar şi apoi se servesc invitaţii. Nu îşi mai găsesc loc micile prăjiturele, poate cel mult
