Treburile firmei m-au purtat zilele trecute într-un scurt periplu asiatic, început în Singapore şi finalizat în India- bun prilej de reflecţie la faţa locului asupra funcţionalităţii uneia dintre cele mai performante organizări sociale din istoria omenirii. Afirmaţia nu este deloc exagerată dacă luăm în considerare faptul că Singapore a reuşit în doar 46 de ani de la declararea independenţei să devină simultan una dintre cele mai bogate ţări ale lumii, printre cele mai favorabile două-trei destinaţii pentru afaceri, unul dintre centrele financiare mondiale şi una dintre ţările cu cea mai înaltă calitate a vieţii. Este o performanţă unică, neatinsă de o altă ţară în istoria recentă, rezultatul unui complex decizional politico-economic de la care îmi îngădui să afirm că România ar avea multe de învăţat.

Prima lecţie pe care părintele-fondator al statului Singapore, venerabilul Lee Kuan Yew - considerat de mulţi analişti drept cel mai mare om de stat contemporan- o repetă mai ales tinerei generaţii este un adevăr pe care nu avem voie să-l uităm, şi anume că ordinea publică, progresul economico-social, prosperitatea şi siguranţa personală NU reprezintă starea naturală a societăţii- ele trebuie implementate şi apărate zi de zi de un guvern onest, eficient şi vizionar, ales de cetăţeni. De aici derivă rolul formator fundamental pe care îl are calitatea umană a conducătorilor aleşi în creionarea destinului naţional. Singapore, o ţară fără nicio resursă, care îşi importă pâinea şi apa potabilă, săracă lipită la separarea de Malaiezia în 1965, a reuşit - în primul rând datorită calităţii ireproşabile a liderilor săi - să surclaseze în mai puţin de două generaţii ţări mult mai bogate, mai mari sau cu tradiţii istorice şi chiar imperiale mult mai vechi. Nu le poţi cere liderilor aleşi democratic, spune Lee, să se nască vizionari. Dar le poţi cere imperativ să fi