Mi-a intors spatele si am ramas singur. Copiii colindau cu voci ingeresti si eu incercam sa-i cer iertare lui Dumnezeu. Oare m-a auzit? Plec de la serviciu ceva mai devreme, dupa ce am facut si am primit urari, considerind ca azi, spre seara, in ajunul Craciunului, putem fi mai aproape de Dumnezeu. Simt ca o sa am parte de o pace profunda si ca o sa traiesc un moment unic in aceasta dupa-amiaza, fara sa fiu suparat pe absolut nimeni. Prefer camera pe care mi-am oferit-o doar mie, locul unde lucrez, unde pot sa ma scufund in meditatie, locul fara poluarea televizorului. Am aprins candela (ce frumos arde!) fiind convins ca astfel am stabilit un contact direct cu mama, cu tata, cu fratele meu Victor. Privesc flacaruia si ascult tic-tac-ul unui ceas neobosit. Am vaga impresie ca acest tic-tac imi spune mereu ca viata se scurge si parca scurgerea aceasta a vietii o simt si parca mai simt cum timpul se accelereaza mai abitir spre final. Gindurile se intorc adesea spre trecut, rascolind in frinturi de viata care te-au marcat, apoi abordeaza in trecat prezentul si nu ezita sa se aventureze si in viitor. Sint complet detasat si privesc totul ca pe un tablou in care nu mai pot interveni. Am convingerea ca, pe ici, pe colo, sint stingacii, imperfectiuni, nuante criticabile si am impulsul sa corectez putin. Departe de mine credinta ca am fost si sint un perfectionist, dar tendinta spre corectare m-a preocupat mai mult decit ar fi fost necesar. Pe geamul dinspre nord-est mi se ofera o splendida vedere a Iasilor, cu Mitropolia in centrul existentei iesenilor. Clopotele ei ma scufunda in slujba care se petrece acolo, in drumul spre Dumnezeu si parca ma simt si eu prezent pentru o clipa in ruga credinciosilor. In gradina de sub privirea mea, bradutii argintii sint in vesmint de iarna si asteapta rabdatori sa fie admirati. Ce-ar mai trebui acum ca sa ma apropii spre divin? A, da, un