Două volume, 838 de pagini, cifre şi poveşti, peste un deceniu de activitate pentru autor în schimbul unui rezultat copleşitor
Valentin Căltuţ are 70 de ani. Aşadar, avem de-a face, întîi de toate, cu o poveste trăită. Autorul e un suporter al Progresului, adică un cavaler desuet pentru maşina de produs efemer pe care o populăm. Apoi, e o carte întocmită, sistematizată, parcă ulterior şi scrisă. E o cronică şi un fluviu cu accente hugoliene, sînt aproape o mie de pagini în două volume, o carte-instituţie, aş îndrăzni, pentru fotbalul nostru. Şi tot nu simt c-am spus totul.
O carte-scut
Nu ştiu dacă lipseşte ceva, dacă ar putea lipsi. Avem parcursul istoric al echipei, nuanţat şi ilustrat reconfortant. Sînt date documentare, statistici, ierarhii şi loturi, cronici inspirate şi, în partea secundă, episoadele de strălucire şi amărăciune prin care a trecut Progresul Bucureşti.
Ce a reuşit Valentin Căltuţ în mai bine de un deceniu de trudă are însemnătatea unui scut şi frumuseţea unei armuri, cînd mai toate apariţiile editoriale dedicate unor echipe de tradiţie care au dispărut se risipesc în nostalgie şi compun inconştient o litanie sterilă. Pentru că cele două volume apără viaţa fotbalului din Cotroceni şi conturează esenţial epoci de fotbal românesc, pentru că dincolo de acest demers admirabil rămîi cu unul din cele mai importante produse editoriale sportive din România ultimilor ani.
Fără preţ şi nepreţuită
Să trecem din sufletul echipei frumoase pentru care s-au scris paginile spre mintea lumii noastre de acum: nu a existat o editură care să se încumete la poemul-istorie-carte. Autorul a reuşit să tipărească un număr redus de exemplare, ce-i drept, în condiţii foarte bune. Vorbim de o lucrare ce nu poate lipsi, da, zicerea e "clasică", dar aici e rostul ei întreg, din nici o casă de suporter adevărat. Şi car
