Faţă de alte limbi, românii oscilează între Paşti şi Paşte. DEX-ul recomandă forma Paşti, ceea ce nu înseamnă că a doua formă ar fi incorectă. O simplă căutare pe Internet arată că există chiar un bun echilibru în privinţa uzului. Cel puţin în urări şi în înjurături, varianta Paşte e mai utilizată desigur şi din motive eufonice. „Un Paşte fericit!”, aşadar.
Acest cuvânt a pătruns la noi o dată cu creştinismul. La origine era o formă de plural: paschae. Pentru francezi, numele sărbătorii este şi azi la plural: Pâques. Forma românească ne vine, aşadar, din latinescul bisericesc paschae (pluralul lui pascha), care provine din grecescul pasha (Πάσχα), iar acesta din ebraică: pesah (פֶּסַח). În limbile iberice se presupune un intermediar: lat. popular *pascua, aşa cum se vede în port.Páscoa, sp. Pascua.
Prin urmare, în română, Paşti este un substantiv masculin, în timp ce forma Paşte este neutru, după DEX, iar pâinea sfinţită numită paşte saupaşti este, după DOOM (2005), un substantiv feminin plural.
Forma Paşte are însă o circulaţie semnificativă. Duiliu Zamfirescu are o poezie Flori de Paşte, I. L. Caragiale scrie O făclie de Paşte, Dimitrie Papazoglu preferă aceeaşi formă în Istoria fondărei oraşului Bucureşti („Răposata cucoana Marghioala Rosetti miluia toată lumea, proteja pe toţi asupriţii, iar casa ei devenise un izvor de binefacere pentru fetele scăpătate; le aduna hrănindu-le din averea ei şi punându-le să lucreze la covoare bogate pentru sfintele biserici şi la haine pentru săraci, de Paşte şi de Crăciun, astfel că saloanele ei semănau ca nişte ateliere de fabrică.”). Şi lingvistul Al. Graur preferă grafia Paşte (în Tempo, 6.IV.1939).
O listă la fel de consistentă s-ar putea întocmi şi pentru Paşti. Ion Creangă (La biserică mergi din Paşti în Paşti. Aşa cauţi tu de suflet?, în Amintiri din copilărie), I. L. Caragiale („Parcă ar fi tot no
