Bucurestiul a fost supranumit intr-o vreme orasul gradinilor. In secolul XIX, orasul de azi era un sat mai mare (cel putin asa era vazut de calatorii straini) scufundat in verdeata. Existau reminiscente ale vechilor codri, existau apoi plantatii viticole extrem de intinse. Livezile sau gradinile de zarzavat si micile gradini ale locuitorilor intregesc acest tablou. Nu in ultimul rind, erau proprietati “verzi†enorme ca suprafata, amenajate ca gradini sau salbatice. Rezumind, cred ca putem, fara a exagera prea mult, sa ne imaginam Bucurestiul de inceput de secol XIX ca pe un continent de verdeata, presarat ici si colo cu citeva constructii. De ce a aparut gradina publica intr-un astfel de teritoriu care, cel putin aparent, nu mai avea nevoie de adaugiri verzi ? Era ea cu adevarat o necesitate pentru a confirma citadinizarea locuitorilor marelui sat care era pe atunci Bucurestiul?
Viile
Plantatiile viticole par a fi fost primele gradini publice din Bucuresti. De ce gradini publice? Pentru mai multe motive: la un moment dat (secolul XVI sau poate putin mai devreme), viile incep sa fie exploatate si “turisticâ€. Oamenii incep sa le frecventeze nu numai pentru a culege roadele, ci si pentru relaxare. Mai ales boierii valorizau “turistic†aceste gradini. Neexistind in oras decit un numar infim de gradini amenajate (ma raportez in continuare la perioada ante-1800), acestia probabil ca simteau nevoia evadarii intr-un alt spatiu decit cel domestic.
Un al doilea motiv pentru care viile pot fi considerate ca embrion al gradinii publice (aceasta din urma, inteleasa ca gradina deschisa, accesibila oricarui citadin, indiferent de pozitia ocupata in ierarhia sociala) este acela ca si ele, viile, ofera fragmente de natura modificate intentionat de mina omului.
Este interesant de notat faptul ca gradinile viticole, o dat
