Semestrul s-a încheiat, practic, miercuri. Joi, prima zi de finale, a trecut şi ea. Sesiunile studenţilor mei americani de astăzi nu sînt nicidecum precum cele trăite de mine, cîndva, pe valea Someşului, tihnite. Marţi, la curs, după ultimele ecuaţii matriciale, am scris cu infinită plăcere pe tablă THE END, iar joi la 11 am împărţit deja foile cu subiectele de examen: opt multiple choice şi patru show work, aveţi 150 de minute. Totul e în viteză aici. Într-o săptămînă (una singură!) un student are de dat pînă la cinci examene. Sînt cazuri cînd mai multe finale şi o predare de proiect sînt fixate pentru aceeaşi zi. Iar altele în care două examene au aceeaşi dată şi oră, urmînd să se desfăşoare în două clădiri diferite, situate în două campusuri diferite, la kilometri buni unul de altul. O secretară binevoitoare şi un profesor generos pot însă opera modificări în scheme pentru a oferi o şansă tuturor. Un dram de solidaritate e necesară, fiindcă sesiunea vine şi trece ca o furtună. Faza întîi: „Tornado Watch“ Cu o porţie generoasă de gulaş într-o mînă şi un pahar de vin negru în cealaltă, şi cu gîndul la semestrul cu bine încheiat, mă pregăteam joi seara să mă aşez în recliner. Deschisesem uşa de la balcon lăsînd să intre o adiere de vacanţă şi mă oprisem în mijlocul camerei unde aveam o discuţie, în gînd, cu telecomenzile, despre jocul de-a v-aţi ascunselea. Cele mai raţionale, dar pătimaşe dialoguri în care mă prind, mai nou, sînt cele cu obiectele. Dar, pentru un profesor la sfîrşit de an universitar, asta n-ar trebui să surprindă pe nimeni. Anyway, eram în acea stare de bine din care nu te poate scoate nici deschiderea plicurilor cu notele lunare de plată a credit cardurilor – le lăsasem neatinse la intrare, înfipte în ultimul număr din Time, aşa cum le adusesem de la cutie cu o oră înainte –, nici lipsa din frigider a ardeilor iuţi, jalapeno. S-ar fi pot