Mai întâi o mărturisire: suport din ce în ce mai greu, ca spectator de teatru, inovările pretins îndrăzneţe, acele actualizări trase de păr ale autorilor clasici, de care prea des am avut parte în vremea din urmă. Tragicii antici, Shakespeare (de Caragiale ce să mai vorbim!) au fost aduşi cu forţa să se pronunţe în chestiunile arzătoare ale zilei, ba chiar ale ultimei ore politice de la noi. O iniţiativă desfiguratoare, în cele mai multe cazuri, deşi s-a dorit, probabil, creatoare.

În spectacolul de la Naţional cu Cadavrul viu, Gelu Colceag procedează echilibrat, în spiritul unei apropieri respectuoase de textul tolstoian şi de aceea mi-a cîştigat adeziunea. Nu caută să-l disloce, să-l smulgă pe Tolstoi din epoca sa, dar nici să-l izoleze, totuşi, între graniţele ei. Elementele anticipatoare din piesa lui Tolstoi, acele raportări la "existenţialismul" eroului, bîntuit de angoase şi de setea de autodistrugere, sunt puse în evidenţă neostentativ. Ni se impun parcă de la sine.

Pe de o parte piesa lui Tolstoi se deschide spectaculosului scenic, în evocarea mediului pitoresc de "la ţigănci" (coruri, dansuri etc.), iar pe de altă parte se deschide dezbaterii morale. Cele două părţi stau, fireşte, într-un raport de concurenţă, existând riscul ca prima să o acopere pe a doua. Gelu Colceag a găsit soluţia unei tratări armonizate, slujindu-se şi de foarte sugestiva scenografie. Dificultăţi a întâmpinat însă, după cât se poate bănui, atunci când a fost să alcătuiască distribuţia. Aici nu mai putem vorbi de armonizare ci mai degrabă de discrepanţe şi inadecvări. Interpreţii tineri nu conving nici unul şi cel mai puţin interpreta Maşei. Este frumoasă, ce e drept, şi are voce, dar e crispată şi exterioară. Frământările ei sunt strigate. Actorii maturi, în schimb, Simona Bondoc, Ilinca Tomoroveanu, Mircea Albulescu, Alexandru Bindea sunt toţi la ei acasă în rolu