Daca Eliade, Cioran si alti tineri mai putin inzestrati si mai permeabili la moda epocii interbelice sunt febricitati de viziuni de mantuire individuala si colectiva, Eugen Ionescu ramane un sceptic si un sofist, scapand de sub presiunea adevarurilor "fundamentale" prin chestionarea notiunii de adevar. Ideile circula, sunt imprumutate si preluate, pierzandu-si astfel prospetimea si valabilitatea. Ele ar trebui sa devina expresiile sentimentelor noastre. Toate sistemele filosofice ajung sa fie dictate de temperament. Pe un singur adevar pot conta: pe adevarul meu.
Iar acesta nu este dat, fixat pentru totdeauna, ci variabil, fluctuant, ilustrand de asemenea graficul subiectivitatii, formula proteica a personalitatii. Repulsia autorului fata de locurile comune, truisme, tabuuri, socluri de statui, catedre rigid-profesorale il face sa inoate mereu impotriva curentului de opinie. Cand el insusi ajunge la capatul analizei, cand ar mai avea de facut parada triumfatoare a incheierii demonstratiei, se opreste deodata in loc si spulbera cu un gest "certitudinile", "definitivul". Dupa ce il macelareste pe Arghezi, contestandu-i totul, refuzandu-i orice merit, transformandu-i calitatile in defecte, scrie ca poeziile argheziene i se par deosebit de frumoase. Inainte sa-l fixam intr-o postura, intr-o imagine conventionalizata (nihilistul, negativistul perfect, contestatarul de serviciu), tanarul scriitor s-a retras deja de acolo.
In Tanarul Eugen Ionescu *), un studiu pe cat de substantial, pe atat de incitant, Eugen Simion incearca sa desfaca lacatul acestei personalitati ascunse, cu suprafete derutante, mereu imprevizibila in atitudini si reactii. Intalnirea criticului cu scriitorul pe care il citeste si vrea sa-l inteleaga pare aproape imposibila. Fiindca, la antipodul lui Eugen Ionescu, Eugen Simion e un comentator literar pentru care adevarul exista. Fii
