Ce-am văzut săptămâna aceasta de la Juan Martin Del Potro îmi dă mari speranţe pentru restul anului. Delpo se tot străduieşte să revină de mai bine de un an la nivelul 2009, dar tot timpul i-a lipsit ceva. Când a avut dreapta, n-a avut serviciu. Când a avut şi serviciu, n-a avut reverul. Când a avut şi reverul, n-a avut deplasarea. Şi aşa mai departe. Săptămâna aceasta cred că Del Potro a reuşit în sfârşit să şi adune toate oile într-un singur ţarc. Pe lângă loviturile fără drept de apel, Delpo mai are şi acel ceva care-l pune acolo sus, în grupul select de tenismeni câştigători de GS: deplasarea. Da, e ciudat pentru înălţimea lui, dar Delpo ştie să se mişte. Nu e unul din mulţii tipi înalţi cu servă şi dreaptă năprasnice care nu pot să joace mai mult de 3-4 mingi într-un schimb.

Deplasarea este un lucru uşor de trecut cu vederea, dar cu care încep toate lucrurile pe teren. Într-un interviu în perioada lui de dominaţie, când toată lumea suspina de zor pe marginea dreptei, serviciului şi voleelor sale, Federer a spus că cea mai subestimată parte a jocului său este deplasarea. La fel şi cu Delpo. Toată lumea vede serviciul şi dreapta aceea grea, pe care-o anunţă cu un icnet gutural şi după care adversarii nu pot decât să se uite lung. Dar azi Delpo a alergat şi a stat în schimburi lungi şi a apărat ca cei mai buni apărători: dreapta stânga în spatele liniei de fund, a scos, a tăiat, a pasat şi a lobat un Benneteau care a atacat fileul la începutul meciului până când a văzut că nu merge şi s-a refugiat în spate. Unde Del Potro l-a copleşit la toate capitolele, pentru că ei bine, asta face Del Potro cel mai bine din spate: loveşte copleşitor pe ambele flancuri.

Citește continuarea articolului, cu multe alte detalii și considerente despre victoria lui Del Potro, plus analiza succesului reușit de Azarenka în fața Serenei, în finala de la Doha, plus Mari