Farmecul natural este, în sport, de două feluri. Cel care ajută victoria şi cel care scuză înfrîngerea

De cînd mă uit la serialul Lie to Me, sînt mai atentă la feţele oamenilor, ca într-un joc. În cele mai multe cazuri nu pricep mare lucru, dar, de pildă, cînd vine vorba de Sebastian Vettel, văd în principal un copil luminos, zîmbăreţ. Se distrează în orice face. Nu i se zăreşte chipul în timpul curselor, dar aş putea paria că ochii îi rîd fix la fel şi în toiul curbelor periculoase. Formula 1 este propriul lui Studio 54.

Anul acesta, la emisiunea Top Gear, Vettel a apărut plin de glume. Face turul de pistă cu o maşină înceată. “Are destulă putere ca să învîrtească roţile, dar doar atît”. Stop cadru. Pare concentrat pe plimbarea cu bătrîna Liana, dar surîsul ghiduş e la locul lui. “Cu maşina asta nu vei fi niciodată undeva la timp”, intră campionul german pe uşa umorului englezesc. Şi îi reuşeşte. Stop-cadru. Mimează o mutră serioasă, de om preocupat că nu ajunge repede unde are de ajuns. Şi apoi bate recordul turului de pistă la volanul vechiului Suzuki. Se îmbujorează de bucurie, ca şi cum ar fi cîştigat la Monte Carlo. Pare mereu băiatul bun, favorizat şi de talent, şi de temperament. Nu e dulce pînă la greaţă. E tînăr, cu simţ al umorului matur, cu încredere de sine, care răzbate mai ales prin zîmbetul dinţos.

Tot încredere în sine emană şi boxerul Manny Pacquiao. Dar în altă direcţie. Filipinezul şi-a păstrat sîmbătă noapte titlul mondial la semimijlocie, bătîndu-l la puncte pe Juan Manuel Marquez. Pacquiao cucereşte oamenii şi prin altceva. Cîntă. Stop-cadru. Voce caldă, apropiată. Face acte de caritate. Stop-cadru. A intrat în politică, este unul dintre puţinii politicieni pe care oamenii chiar îi simt. Stop-cadru. E un multiplu campion sensibil, cu energie multivalentă, care nu se opreşte niciodată. Băiatul clasic de aur care, înainte de