La prînz, cînd era căldura mai mare, se bătuseră puţin gunoierii în piaţă, cu măturoaiele. Nimic deosebit. După-amiază, Grigori rusnacul se certase cu una dintre fetele de la Chelu care nu voia să-i plătească plimbarea cu birja. Nici asta nu era o noutate. Cearta se stinsese cînd apăruse Pomenea poliţistul. Pe la 11 noaptea, Ionică chelnerul îl trage deoparte pe Fănică şi-i spune că a auzit ceva la radio. În restaurant, lumea obişnuită, dar parcă mai puţină la ora asta ca de obicei, şi cîţiva soldaţi nemţi care aşteptau trenul de Constanţa. Terminaseră de mîncat şi beau vin roşu la carafă. Regele vorbise la radio, dom Fănică! Zicea că a făcut armistiţiu cu ruşii! "Fugi, mă Ionică, de-aci! Antonescu ce-a zis?" Păi tocmai asta era, că Antonescu, nimic! Se duce Fănică la şeful gării. Cînd îl vede, Tudorică îl întreabă direct ce părere are despre comunicat. Fănică ce părere să aibă, tot nu credea. Ce putere avea regele împotriva mareşalului? Dar, întreba şi el, nemţii încheiaseră vreun armistiţiu cu ruşii? Regele nu spunea nimic despre asta. Scosese însă România din război, tocmai cînd spărseseră ruşii frontul. Se întoarce Fănică la restaurant care aproape că se golise. Nemţii tot acolo, cu chef de băut. Nu păreau să ştie ceva de vreun armistiţiu. Ionică îl anunţă că regele îşi repetase comunicatul la radio, parcă şi mai apăsat. După părerea lui, se isprăvise cu alianţa cu nemţii. Dar ei ce puteau face? Să le spună nemţilor să plece din restaurant? Fănică a exclus această posibilitate din două motive: războiul se purta pe front, nu în cîrciumi, iar la el în local şi nemţii erau oricînd bine veniţi. Totuşi, după o jumătate de oră, cînd soldaţii germani s-au suit în trenul de Constanţa, Fănică a închis cîrciuma. De-abia în ziua următoare, cînd Virginia a venit la restaurant cu copilul în braţe şi i-a pus pe toţi la treabă, de fricoşi şi de puturoşi!, au început să se simtă