Nota redactiei: articolul a fost scris pe data de 1 iulie la Berlin, inainte de evenimentele tensionate  din Parlamentul Romaniei Ţara gemea turcită… (Ion Barbu)

Mă declar sabotat de Guvernul României. Vreau să-mi văd de treabă. Nu le cer nimic special. Le cer doar un minimum de normalitate, care să mă ajute să-mi duc la bun sfîrşit proiectele şi viaţa. În fond, asta e treaba guvernelor: să-i ajute pe oameni să-şi vadă liniştiţi de treabă, în condiţii omeneşti. Or, de o bună bucată de vreme, mă trezesc, în fiecare dimineaţă, sub asediul unor simptome de derapaj tragi-comic, astfel încît, în loc să mă confrunt cu gîndurile mele, mă confrunt cu năzbîtiile unei adunături de pezevenghi. Nici nu ştiu cu ce să încep. Deunăzi, un individ fără identitate şi fără biografie îşi permitea să profereze: „Să-ţi fie ruşine, Neagu Djuvara!“. Mai alaltăieri, un fost candidat (liberal) la Preşedinţia României, care, în 1990, părea o soluţie contra comunistului Iliescu, declara că C.V. Tudor e un mare român şi partidul lui – un onorabil partid de dreapta. Un ministru pe care, dacă îl întîlneşti pe stradă, îl crezi, după portret, şef cu aprovizionarea la aprozarul din colţ, „pune umărul la Educaţie“. Prim-ministrul ţării nu reuşeşte, vreme de aproape două luni, să găsească un ministru al Învăţămîntului cît de cît credibil. Apoi pleacă la Bruxelles să reprezinte ţara, fără mandat, călcînd o decizie a Curţii Constituţionale. Acuzat de plagiat, se apără într-un fel care demonstrează că, de fapt, nu ştie ce este un plagiat: domnia sa crede că poţi copia integral zeci de pagini dintr-o carte, fără ghilimele, dar că eşti exonerat de vină dacă, la bibliografie, listezi şi cartea cu pricina. Cînd o comisie acreditată să judece cazul nu spune ce trebuie – o desfiinţăm. Repede, peste noapte, după ce o ţinem puţin de vorbă, ca să dăm timp Monitorului Oficial să publice decizia (Monitoru