Până să spun cum mi-am petrecut Ziua Naţională a Culturii, o să precizez unde: la Timişoara. Mă dusesem să văd spectacolul cu piesa „Iulius Caesar" care nu e de Eminescu, ci de Shakespeare, dar asta contează mai puţin, căci bardul de la Stratford a pălit în faţa celui de la Ipoteşti.
După ce au „dat" premiera de Shakespeare pe 14, actorii tot tineri şi nelinştiţi rămăseseră pentru că venise ordin de la Ministerul Culturii în care fără prea mari ocolişuri era scris negru pe alb că pe 15 ianuarie instituţiile de cultură sunt „obligate" (chiar aşa scria în înştiinţarea venită hăt de sus: „obligate") să-l serbeze pe Eminescu. Astfel că, dacă-i ordin, cu plăcere. Pentru că era o sarcină prea ingrată pentru a fi dată în seama unui regizor nevinovat, directorul instituţiei, regizoarea Ada Lupu, a tras adânc aer în piept şi a pus în doar câteva zile (că ordinul venise şi cam în buza evenimentului) „un Eminescu".
Eminescu să îi judece
Posedând simţul umorului, i-a „tras" spectacolului şi un motto care făcea în esenţă un mişto teribil de tovarăşii de la minister care au instituit această Cântare a Eminescului. Motto-ul e din Eminescu însuşi şi sună cam aşa: „De-oi urma să scriu în versuri/Teamă mi-e ca nu cumva/Famenii din ziua de-astăzi/ Să mă-nceap-a lăuda". Asta spune clar şi la obiect cam ce ar gândi Eminescu despre Ziua Naţională a Culturii şi despre creatorii ei. De altfel, paternitatea acestui proiect este îndelung dezbătută mai, mai să fie nevoie de test ADN. Pe de o parte, academicianul Eugen Simion se laudă că e părintele acestei legi pe care atâta i-ar fi trebuit preşedintelui să nu o promulge că începeau marii realizatori de talk-show-uri să dea din Antene din dor de Eminescu, în timp ce, pe de altă parte, Victor Socaciu susţine că el a făcut această lege ghidat de spiritul Şefului său, mutat de curând mai aproape de Eminescu, fiind oarecum „vec