Cred că una dintre cele mai păguboase deprinderi pe care le dobîndesc cei care ajung în fruntea ierarhiilor de orice fel şi a rating-urilor din România este aceea de a-şi închipui că ştiu exact diagnosticul suferinţelor româneşti. Miniştri, şefi de televiziune, parlamentari, şefi de partide, toţi se înghesuie să dea verdicte, să spună, siguri pe ei, ce părere are „omul simplu de pe stradă“, ce vrea el să vadă la televizor, ce gînduri se nasc în mintea ţăranului sau a plătitorului de impozite, care-s bubele societăţii, unde se poticnesc românii etc.

Toţi ştiu ce (nu) vrea, ce (nu) este şi ce (nu) poate poporul român şi au la îndemînă cîteva, puţine, clişee evaluative, pe care le enunţă cu gravitate, dar şi cu detaşare: „românii sînt, vor, cred...“, auzi cel mai des de la oamenii care ne conduc, şi nu „noi sîntem, vrem, credem...“

DE ACELASI AUTOR Moş Crăciun cu ATV Scriitori cu corp No comment Un proiect curajosZilele trecute, un fost ministru al Educaţiei deplîngea faptul că societatea noastră nu mai pune preţ pe şcoală. La o primă vedere, ai putea fi înclinat să fii de acord cu îngrijorările politicianului. Dar numai la prima vedere, cea mai superficială dintre ele, cea cu care nu percepi decît straturile cele mai agresive şi mai nereprezentative ale societăţii, în care se află „vedetele“, „oamenii importanţi ai ţării“: dive analfabete, moderatori agramaţi şi ţanţoşi, miniştri incompetenţi, parlamentari semidocţi şi gălăgioşi, şefi de inspectorate şcolare care oferă posturile din învăţămînt doar celor cu dare de mînă, şefi de comisii de examinare care măsluiesc rezultatele în favoarea rudelor sau a prietenilor etc.

De acolo, de sus, de unde ne vorbeşte trist fostul ministru, societatea pare formată doar din căpuşe nesătule de faimă şi de averi. De aici, de jos, din rîndul „oamenilor simpli“, lucrurile par a sta un pic altfel: an de an, în preajm