Un nou „erou local”
Răzvan-Ionuţ Dobrică se înscrie cu brio în seria celor mai tineri autori din „Şcoala de la Braşov”, alături de Andrei Dósa şi Bogdan Coşa. (E şi la fel de înalt, dar mult mai solid!) În romanul său de debut, Eroi locali, e, pentru prima dată după 1989, explorată, cu simpatie şi subtilitate, dar şi cu discretă (auto)ironie, lumea suporterilor de fotbal, a ultraşilor puri şi duri, dar cu inimi sensibile. Majoritatea, în fond, nişte idealişti, „luzări” rătăciţi în jungla de meciuri trucate, arbitri cumpăraţi, spălare de bani ş.a.m.d. a fotbalului românesc. Un roman fermecător, plin de antren şi de umor, care, sînt convins, va avea un succes de critică şi de public pe măsură. Un debut care anunţă un autor de cursă lungă.
Alexandru Muşina
– No, pe cuvânt, spune Lolo stând jos pe treptele din spatele casei, cu o doză de Ciuc lângă picior. Dacă lăsam guler ridicat, băteam. Mor de oftică că nu lăsat ridicat.
– Păi mă, pe vremea noastră, îi luam pe ăia de la Steaua cu pietrele-n cap, de la gară. N-aveau tupeu să scoată fulare, nimic. Şi la meciu’ ăsta de-acuma, când au dat golu’ de 1-1, s-au ridicat trei ţăruşi de la două spre tribună şi făceau semne cu mâinile şi râdeau ca proştii. Am aruncat spre ei cu un steag şi am coborât la ei. Vedeam roşu în faţa ochilor. Am zis că le dau la toţi, mai puţin la femeie, că era şi-o gagică cu ei. |la cică staţi domnu’, nu daţi că-s student. L-am luat pe fraier, bă, futu- ţi morţii mă-tii, eşti student la Braşov şi faci din astea? Înseamnă că tu nu l-ai văzut pe Otto cum dă pumnu’.
Otto e din garda veche. Bătăile cu bâte, dale de beton sau doar cu pumnii erau o chestie la ordinea zilei în anii ‘80. A crescut într-un mediu în care trebuia să fii tu cel care loveşte primul, dacă nu-ţi doreai să ocupi un pat la Judeţean. E de ajuns să te uiţi la figura lui, ca să-ţi dai seama că nu e un