Ştiţi vorba aia, de câte cutre e nevoie ca să schimbe un bec? Sau de câte limbi e nevoie ca să lingă o acadea? În general, mai oricine dotat cu puţin haz în dans cunoaşte răspunsul la marile enigme proferate anterior.
Ei bine, pun însă rămăşag că habar n-aveţi cam de câţi bodygarzi e nevoie ca să reţină o piţipoancă roz şi împănată. De fapt, sunt gata să jur cu mâna pe inimă că nici prin cap nu vă trece. De altfel, probabil că dacă aţi fi în realitate puşi în faţa chestiunii, primul gând - firesc - care v-ar răzbate ar fi că, în principiu, dacă piţipoanca nu e vreun robot extraterestru ori vreo sinucigaşă cu bombă ori doar vreo nebună cu mitraliera-n poşetă, atunci nici nu s-ar pune problema de "câţi" e nevoie, deoarece, în mod normal, unul ar fi suficient. Nu?
Păi uite că nu. Adică sigur nu. Sub nici o formă. No way! Ca să ne lămurim, cum ne târâiam noi pe la prânz, înapoindu-ne de la deosebita porcărie de expoziţie de dinozauri şi deci cum dormitam noi aşa agale pe "Ştefan cel Mare", înaintând de parc-am fi dus maşina-n spinare, şi cum ne cădeau nouă ochii-n gură de somn - noroc cu toţi stresaţii care mai claxonau din când în când, aşa, de sanchi, că oricum n-avea nimeni încotro în altă parte s-o apuce -, deodată pe capota maşinii se azvârle în pas de balet profesionist o bucată de carne bronzată şi învinsă de celulită, minimum gradul 3.
După ce ne trezim, ne frecăm surprinşi la ochi şi ne revenim olecuţă din şocul bufniturii, reuşim să dibuim în sfârşit un cocoloş roz, cu dinţi şi păr - extrem de prost oxigenat - care atârna în chip idiot de ştergătoarele bietei noastre maşinuţe hărtănite. Câine, ne-am zis, nu putea să fie, pentru că nu poseda coadă. Avea în contrapartidă un popou generos, vag acoperit de ceea ce la origini s-ar fi putut numi chilot. În cazul de faţă nu reprezenta însă decât un şnuruleanu cam uzat de frecuşul inte
