În sfârşit, Comisia Europeană a dat publicităţii pe 12 mai comunicarea privind întărirea guvernanţei economice europene. Pentru România este mai mult decât o discuţie despre deficit şi ţinte bugetare, este şansa de stabilitate economică pe termen lung.

Una dintre lecţiile dureroase ale tranziţiei este că nu avem resurse interne pentru responsabilitate fiscală. Experienţele din aceste zile nu fac decât să întărească impresia. Nu suntem în stare să cheltuim cât producem nici când economia duduie, nici când se gripează. Faptul că am ieşit din anii de creştere economică cu un deficit bugetar triplat între 2004 şi 2008 a fost deprimant. Faptul că un guvern fără probleme de susţinere în Parlament nu a fost în stare să se ţină de un program de reducere a cheltuielilor clar şi convenit cu FMI şi Comisia Europeană este exasperant. Sebastian Lăzăroiu avea dreptate - miniştrii guvernează uitându-se la televizor. Au ales astfel cea mai proastă variantă: au încasat ghionturile pentru nişte reforme pe care doar le-au anunţat, dar nu le-au făcut, apoi a venit şi decontul real al lipsei de reforme. În acelaşi timp, ce au văzut la televizor nu a fost deloc încurajator: populism ieftin atât de la stânga - PSD, cât şi de la dreapta - PNL, cu presa crezând că datoria ei sacră e să demaşte cât de criminal e un guvern care reduce cheltuielile, apoi care nu reduce cheltuielile, apoi pentru cum reduce cheltuielile.

Pe scurt, nu avem nici politicienii, nici instituţiile (cu excepţia firavă a Băncii Naţionale), nici presa, dar mai ales nici publicul care să preseze pentru responsabilitate fiscală. În martie, am descris pe lung această stare de infantilizare generală în care privim către bugetul de stat ca la Moş Crăciun - să ne dea, că doar are un sac fără fund - în raportul CRPE „Să nu ne fie frică de Fondul Monetar European". Treceam acolo în revistă variantele de lucru