Sintagma „poporul român” ar trebui, poate, înlocuită cu noţiunea simplă de „popor”, ca în constituţia franceză sau în cea italiană, de exemplu.
Articolul 2 din actuala Constituţie a României prevede că „suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum”. Acelaşi articol prevede în plus că „niciun grup şi nicio persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu”.
Sunt combinate aici două tipuri distincte de suveranitate: cea naţională şi cea populară. Sensul juridic al conceptelor de „naţiune” şi de „popor” diferă de cel sociologic al aceloraşi concepte. Astfel, simplificând (o operaţiune întotdeauna riscantă), prin „popor” se înţelege, în sens juridic, totalitatea cetăţenilor vii - şi, într-un sens restrâns, totalitatea cetăţenilor cu drept de vot. Prin „naţiune” se înţelege totalitatea cetăţenilor - totalitate care include, pe lângă cetăţenii vii, şi cetăţenii morţi şi cei încă nenăscuţi.
Aşa fiind, poporul nu îşi poate exprima voinţa decât în mod direct. Cu alte cuvinte, suveranitatea populară nu poate fi reprezentată, ci doar manifestată nemijlocit, pentru că cetăţenii vii sunt cu necesitate prezenţi şi pot acţiona prin proprie voinţă. Naţiunea, în schimb, nu îşi poate manifesta niciodată voinţa în mod direct, pentru că cetăţenii morţi şi cei încă nenăscuţi nu au cum să îşi manifeste voinţa în prezent. Prin urmare, voinţa naţiunii nu poate să fie decât reprezentată. Rezumând, suveranitatea populară poate delega competenţe (în principal competenţele executive), dar nu poate avea organe reprezentative întrucât nu poate fi împiedicată să se manifeste direct. Suveranitatea naţională, în schimb, nu poate avea decât organe reprezentative, întrucât nu se poate manifesta decât prin reprezentare.
Opţiunea pentru un
