Încă îmi ţiuie urechile de propriile mele urlete. Cel mai lung meci din istoria tenisului olimpic, 4 ore şi 26 de minute, mi-a măcinat nervii mai ceva ca tărăşenia nesfârşită a referendumului.

Am tremurat, fireşte, pentru Roiger al meu, care l-a avut în faţă pe halebardierul argentin Juan Martin Del Potro, cu dreapta lui înspăimântătoare ca o coasă a morţii, cu reverul mereu aspru şi adânc şi serviciul care poate doborî un condor în zbor. Dar nu numai pe el.

„Bulan” provine din fotbal – e vorba de situaţia în care şutezi fără preluare la poartă şi n-o faci cu şiretul, şpiţul sau latul ghetei, ci cu tibia sau cu genunchiul, şi mingea se duce totuşi, de capul ei, în poartă.

La tenis, înseamnă să fii depăşit de minge la fileu, să te arunci în disperare, ca în lac, cu voleul de rever, să agăţi mingea în ultima fracţiune de secundă, mai mult cu rama rachetei, şi mingea să se ducă fâlfâind până pe fundul terenului, prinzând o bucăţică de tuşă. Asta i s-a întâmplat lui Del Potro la 15-30 – dacă ar fi câştigat punctul, Federer ar fi avut, practic, două mingi de meci.

Bulanul lui Del Potro s-a mai produs în continuare, incredibil, de vreo 6-7 ori, în situaţii limită: mingi care au nimerit în banda fileului şi au sărit imparabil dincolo, un lob orb, aproape cu spatele la fileu, căzut pe tuşa de fund, lovituri de dreapta câştigătoare din poziţii imposibile.

Statistic, bulanul se compensează de obicei într-un meci. Apar însă uneori fantastice „bule” de bulan, de zeci de minute, în favoarea unui singur jucător. Cu o asemenea „bulă” magică a trebuit să lupte Federer.

„Nu se poate!”, strigam eu, părându-mi-se că un blestem îl urmăreşte pe Roiger. Am fost pe rând frustrat, furios, am râs amar, am înjurat, am căzut în resemnare. Del Potro a revenit de la 0-30, 15-40, ba şi de la 0-40 scoţându-mă din minţi.

În tot acest timp, Federer a r