În România - şi probabil că doar în România - se întâmplă un fenomen aberant: o categorie profesională îşi arogă dreptul de a se... autojudeca! Şi de a-şi acorda câştig de cauză în orice speţă!

Este vorba despre magistraţi. Instituţia magistraturii a venit, din comunism, purtând o grea povară de obedienţă şi de oportunism. Mai mult, poate, decât ar fi fost nevoie. Atât procuratura, cât şi instanţele judecătoreşti fuseseră transformate în instrumente de aplicare a „politicii partidului” unic. Acuzarea şi judecata trebuiau să corespundă unor anumite indicaţii şi să se înscrie în anumiţi parametrii - cei ai „necesităţii înţelese”, cum se definea pe atunci libertatea. Justiţia a păşit în noua eră a democraţiei cu ereditatea a 50 de ani de reflexe dobândite. S-a dovedit că debarasarea de acestea este extrem de dificilă şi că drumul spre o adevărată justiţie democratică este presărat cu obstacole obiective, dar mai ales subiective. Dintr-o pârghie a unui sistem, justiţia a devenit un organism autonom, obligat să funcţioneze la parametrii de calitate - pe care nu-i atinsese niciodată. Sala de tribunal a început să semene, tot mai mult, cu un soi de anticameră a divinităţii, locul unde se hotărăşte destinul oamenilor, într-un mod încă marcat de arbitrar. Mult prea frecventele derapaje, determinate nu doar de încărcătura excesivă a instanţelor, dar şi de tentaţii şi slăbiciuni omeneşti, au afectat tot mai mai mult încrederea în instanţe până la nivelul la care mult prea mulţi sunt tentaţi să o asemuiască unei tarabe de piaţă. Argumentul cel mai vehiculat a fost acela că magistraţii sunt prost plătiţi şi că lipsurile fac să slăbească şi exigenţa şi conştiinţa. Corect pe fond, argumentul a deschis porţile ajustărilor în serie. Magistraţii au devenit purtătorii celor mai numeroase şi mai halucinante - uneori - sporuri. Asta i-a făcut să ceară mereu altele, considerându-se