75 de oameni stăteam în sala de cinematograf la Poziţia Copilului. Am aşteptat să treacă toţi criticii, să treacă părerile, am vrut să văd filmul pur. La final, am realizat că nu am văzut doar un film. Am fost într-o scenă de familie, am văzut o femeie jucând un rol complet, un film complet. Căci Poziţia Copilului putea fi intitulat simplu "Cornelia".
Mama. Am auzit multe despre mama din Poziţia Copilului, interpretată magistral de Luminiţa Gheorghiu. E autoritară, vrea să controleze totul, copilul se inhibă de prezenţa ei, o urăşte. Filmul emană conflictul dintre mamă şi fiu, un conflict venit dintr-o copilărie în care ea a vrut prea mult de la el, în care el a fost forţat sî facă tot felul de cursuri care nu i-au plăcut, iar în care tatăl nu a avut niciun cuvânt de spus.
Dar la finalul filmului, simpatia mea s-a dus către ea, către Cornelia. Arhitectă. Hotărâtă. Dură. Cornelia nu pierde vremea, deşi e lovită de durerea de a afla că băiatul ei a avut accident. Se urcă în maşină, coordonează, vrea să vadă, vrea să afle şi vrea să rezolve.
Sună. Se întâlneşte şi negociază. Mimează plăcerea, mimează o relaţie ok cu nora ei, mimează o viaţă fericită. Cornelia nu stă locului atunci când ceea ce are ea de preţ, băiatul ei, este în pericol. Cornelia e femela alpha, acel tip de femeie care pe cât este de bună şi hotărâtă să ofere o viaţă bună băiatului ei, pe atât este de periculoasă. Pentru că la o asemenea mamă trebuie şi un copil hotărât. Orice copil slab sau inhibat, se prăbuşeşte sub presiunea Corneliei. Ea vrea să controleze totul, ea vrea să ştie totul.
Cornelia îţi spună că a rezolvat o problemă când tu abia te gândeşti cum ar putea fi acea rezolvare. Cornelia calcă apăsat în noroiul de ţară şi intră în casa mortului. Plânge, plânge sincer, dar doar pentru că băiatul ei este ameninţat. Cornelia ar putea să-şi oprească lacrimile
