Poetul, care n-a cochetat niciodată cu modernismul, este unul important pentru înţelegerea poeziei noastre din ultima jumătate de secol. Simt nevoia să revin cu unele detalii şi precizări la cele declarate cu o săptămână în urmă în cadrul anchetei consacrate de „Adevărul“ morţii lui Mircea Ivănescu (1931-2011).

A debutat relativ târziu, mai ales prin raport cu precocii săi colegi de generaţie. În 1968, când publica întâiul volum de „Versuri" (şi următoarele vor avea titluri aşa-zicând generice), Nichita Stănescu şi ceilalţi poeţi - toţi, cu câţiva ani mai tineri decât el - erau deja afirmaţi şi aveau multe cărţi la activ. Lirica lui i-a surprins pe comentatori. Nu făcea parte din curentul dominant care înnoia modernismul interbelic, fie acela care urca din Ion Barbu, fie acela bacovian sau blagian, aceştia fiind înaintaşii redescoperiţi cu frenezie în anii '60. S-a remarcat repede că Mircea Ivănescu nu aparţinea tradiţiei liricii europene şi îndeosebi franceze care deţinea de ceva vreme exclusivitatea la noi, ca şi aiurea. E cu atât mai curios acest lucru, cu cât Mircea Ivănescu era absolvent de franceză. Ce e drept, şi când va începe să traducă, se va arăta atras mai cu seamă de engleză şi de germană decât de limba în care îşi luase licenţa. Din literatura franceză a tradus puţin şi nu scriitori mari. În schimb, din engleză, i-a tradus pe Faulkner şi pe Joyce, iar din germană, pe Kafka şi pe Musil.

Recuperat de generaţia '80

Poezia lui îşi trage energia din aceea modernă americană. La sfârşitul anilor '60 şi la începutul anilor '70, Mircea Ivănescu făcea figură originală şi marginală. Abia ecloziunea generaţiei '80, ieşită din mantaua beatnicilor, îl va recupera, situându-l la locul cuvenit. E suficient să ne uităm pe ceea ce s-a scris despre el la debut, şi, încă, de către cei mai importanţi critici ai vremii, ca să ne dăm seama că Mirce