Era o seară tîrzie de iarnă iar felinarul din colţul străzii arăta ca un bolnav de hepatită. Trăsesem pe frunte un fes negru, gros, purtam geaca de piele pe care o aveam din liceu, iar în picioare aveam Ugg-şii. Eram sobră, alertă şi hotărîtă şi nu-mi păsa dacă se observă sau nu. O aşteptam pe Maria. Urma să luăm o decizie grea, iar seara arăta deja ca un şarpe negru ascuns într-un tunel neluminat.
***
Maria zăcea într-o rînă, mîinile ei subţiri, ca nişte ramuri uscate de copac se odihneau de-a lungul trupului. Cîteva fire de păr roşcat ondulat i se lipiseră de frunte ca nişte viermuşi imobili pe o lespede albă de piatră. Lîngă ea, nedesfăcută, o pungă de mazăre congelată care începuse acum să se dezgheţe.
DE ACELASI AUTOR Bulevardul prinţeselor O felie de spital Microbi, infecţii, germeni Semne de carte uitate Camera părea în ordine. Obsesia Mariei pentru tot soiul de decoraţiuni umplea fiecare colţ, fiecare dulap şi fiecare masă. Pe covorul maroniu care părea împletit de o armată de bijutieri dislexici, modelele complicate îmi jucau abrupt în faţa ochilor. Mă cuprinsese o senzaţie acută de vomă şi-mi simţeam stomacul strîns parcă de menghina uşilor de la metrou, în Victoriei, într-o zi aglomerată. Pe geamurile apartamentului se lipise o pîclă grea iar oraşul lărmuia stins. Am privit spre clădirea de vizavi. Un tînăr în maieu, un soi de Marlon Brando tînăr, în dezordine, fuma la geam o ţigară. Am auzit un zgomot. Maria începea să se trezească. Şi-a mişcat încet braţele subţiri, a oftat. „Ce faci?“, am întrebat-o cu ochii spre punga de mazăre topită. „Mi s-a umflat măseaua“, mi-a zis, „am pus ceva rece acolo, să treacă.“ M-am uitat la faţa ei. Nu părea nimic în neregulă. Maria avea ochii cleioşi de somn şi vorbea ca după o boală grea. „Nu mai putem face nimic cu mazărea asta“, i-am zis sec. Cuvintele mele au căzut ca o sentinţă implacabilă în
