Scriam, prin 1990, la o revistă studenţească din Bucureşti.
Într- o zi, când tocmai trebuia predată revista la tipar (la fosta tipografie de pe Brezoianu), ne-am trezit cu un colţ de pagină alb. Aşa că am încropit în fugă un „Horrorscop” în care ironizam rubricile de gen care invadaseră publicaţiile postdecembriste.
Două zile mai tâziu, am văzut în tramvaiul 34 trei tinere râzând în hohote. M-am apropiat periculos de mult încât să văd că se amuzau citind textul cu pricina. N-am mai scris niciodată la horoscop, dar mai am poveşti despre felul în care se întocmesc texte de acest gen, care sunt luate foarte în serios (deseori, pe nemerit). Ei, bine, la televizor e deja mult mai complicată povestea.
Prezentatoarea (de obicei e vorba despre o femeie) trebuie să fie agreabilă şi să aibă o figură credibilă şi, mai ales, să nu iasă deloc din limbajul de lemn specific. Şi să spună lucruri cât mai generale, pe care, dacă te uiţi dintr-o parte, le vezi într-un fel, iar dacă te uiţi din altă parte, le vezi în alt fel.
