Alexandru Dobrescu Pe campul nostru literar e, de cativa ani buni, o veselie superlativa, cauzata, evident, de insusirile superlative ale scrierilor ce apar ca sa incovoaie rafturile librariilor. Judecand dupa aprecierile din reviste, cam tot ce publica nenumarabilele edituri e, daca nu exceptional, cel putin remarcabil. Nu mai avem nici autori agramati, nici nechemati, nici mediocri. Avem, in schimb, cu carul, talente veritabile, pe care nu mai prididim a le saluta cum se cuvine.
E normal sa fie astfel intr-o lume literara unde critica, in sensul propriu al cuvantului, nu mai functioneaza. Functioneaza, in compensatie, reclama, publicitatea, priceperea de a-i baga pe gat cititorului, in chip de literatura, orice mazgalitura, si, pana la urma, a-i induce, prin indopare cu mereu acelasi fel de produse, ideea ca aceea este nu doar cea mai inalta expresie a scrisului beletristic, dar si singura demna de acest nume. Hranit in fiecare zi cu laturi, porcul ajunge sa le creada suprema delicatesa gastronomica. Publicitatea desantata (adica in dispretul evidentelor), pentru a carei libera practica nu se cere nici instructie literara, nici gust, ne-a procopsit cu o seama de asa-zisi critici, programati sa laude orice li se pune dinainte.
Iar sistematica lor actiune de promovare a scos in planul intai o sumedenie de frustrati, complexati si obsedati, atinsi de maladia autorlacului. Daca lucrurile s-ar reduce la atat, inca tot ar fi bine. Insa pleiada acestor suferinzi ce-si descarca poverile sufletului in relatii de interes eminamente psihiatric, a caror lectura specializata ar atrage automat recomandari si tratamente specifice, se crede indreptatita sa judece de foarte sus si cu desavarsita asprime normalitatea insasi, insultand-o fara rusine, ba reprosandu-i pana si faptul ca exista.
Fiecare e liber sa scrie si sa publice orice-i trece prin min